Evacuarea etnicilor evrei stabiliţi temporar în Basarabia şi expulzarea unor suspecţi peste Nistru s-au numărat printre cele mai sensibile subiecte ale problemei – unul din cele mai complexe din perioada interbelică. În condiţiile blocajului informaţional întreţinut de regimul bolşevic, pentru a camufla realităţi interne marcate de teroare generalizată[3], atrocităţile puse în sarcina autorităţilor române au alimentat constant campania de dezinformare a opiniei publice naţionale şi internaţionale. În fapt, planul de evacuare a refugiaţilor din Basarabia în Vechiul Regat, ca şi condiţie de acceptare a unui număr masiv de refugiaţi, aprobat prin decizia Ministerului de Interne nr. 57666 din 17 septembrie 1921, a fost asumat de Uniunea Evreilor Pământeni[4]. Pe lângă suspendarea măsurii, delegatul pentru România al Societăţii Naţiunilor şi al Crucii Roşii Internaţionale, doctorul Bacilieri, împreună cu delegatul Comitetul Executiv al Conferinţei Universale Israelite de Ajutorare din Paris, N. Herman, au solicitat guvernului de la Bucureşti: 1) acordul pentru trecerea pe malul stâng al Nistrului a delegaţilor Conferinţei Universale de Ajutorare, pentru a se informa asupra situaţiei refugiaţilor stabiliţi în apropierea Nistrului şi a transporta alimente şi îmbrăcăminte copiilor refugiaţilor; 2) admiterea tranzitului refugiaţilor prin România, către un port român de îmbarcare, cu scop de imediată emigrare. Din nota adresată de ministrul de Interne, G. Marincu, şi directorul general al Poliţiei şi Siguranţei Generale, R.P. Voinescu, ministrului de Război, publicată integral, rezultă că cererea de suspendare a evacuării în Vechiul Regat a fost aprobată cu condiţia aplicării principiului potrivit căruia evacuarea era un fapt de la comunitate la comunitate[5].

În ceea ce priveşte acţiunea umanitară propriu-zisă în favoarea refugiaţilor aflaţi pe malul stâng al Nistrului, aceasta a fost aprobată sub rezerva măsurilor de siguranţă ce se impuneau în împrejurările determinate de relaţiile româno-sovietice tensionate[6]. Pentru trecerea pe malul ucrainean al Nistrului reprezentanţilor organizaţiilor internaţionale li s-a cerut să depună lista nominală a membrilor delegaţiei, pentru a fi aprobată de Guvern, iar în privinţa tranzitului - 1) lista nominală a refugiaţilor care urmau să fie introduşi în România cu scopul de a emigra mai departe; 2) fiecare refugiat trebuia să fie prevăzut cu actele necesare pentru intrarea în ţara de destinaţie. Dată fiind poziţia favorabilă a Bucureştiului faţă de toate solicitările primite în dosarul transnistrenilor, N. Herman a adresat mulţumirile de rigoare ministrului de Interne, remiţând şi telegrama Comitetului Executiv al Conferinţei Universale Israelite de Ajutorare, din 4 decembrie 1921: „Rugăm exprimaţi în numele nostru guvernului român întreaga recunoştinţă pentru sentimentele umanitare care l-au condus la suspendarea evacuării refugiaţilor din Basarabia, ca şi pentru autorizaţiile date pentru a trece Nistrul în ajutorul refugiaţilor de pe malul stâng”[7].
La 29 decembrie, în Bucureşti, a avut loc prima reuniune a Comisiei speciale alcătuite din reprezentanţi ai ministerelor Apărării, de Interne şi Comunicaţiilor, ai Hebrew Immigrant Aid Society (HIAS), Joint Distribution Committee (JDC), Bacilieri, Gherman, reprezentanţi ai Comitetului Basarabean Central şi ai Comitetului Evreiesc de Emigraţie. Comisia a elaborat un plan de acordare a ajutoarelor refugiaţilor evrei care se aflau în Transnistria, având deja acordul de principiu al Consiliului de Miniştri privind trecerea prin România în Ucraina a transporturilor cu bunuri şi din Ucraina prin România a acelor refugiaţi care aveau dreptul de intrare în ţările de imigraţie. După datele primite de Comisie, numărul refugiaţilor care se aflau în acel moment pe malul stâng al Nistrului ajungea la 30.000.
Raţiunile concrete ce au determinat aprobarea deciziei de ajutorare la faţa locului şi modalităţile de organizare a acţiunii au fost următoarele: „La şedinţă s-a ridicat problema despre faptul că chiar dacă refugiaţii vor ieşi din Rusia sovietică în Europa şi America, îi aşteaptă acolo şomajul care domneşte peste tot şi ei va trebui să fie primiţi în îngrijirea organizaţiilor de binefacere. De aceea apare ca fiind mult mai util să li se acorde ajutorul în locurile în care se află, având în vedere că transportul refugiaţilor necesită cheltuieli destul de semnificative şi că situaţia lor juridică în Ucraina este deja reglementată de o serie de decrete ale executivului sovietic. În logica înţelegerilor încheiate deja cu executivul sovietic apare ca posibilă deschiderea cantinelor publice, chioşcurilor cooperative, depozitelor alimentare, adăposturilor şi şcolilor pentru copii ş.a. la locul de trai al refugiaţilor. În privinţa ajutoarelor s-a decis urmarea modelului Hoover, care presupunea, în locul trimiterii coletelor, expedierea cecurilor pentru eliberarea produselor la depozitul Comisiei Nansen cel mai apropiat de locul de trai al destinatarului. S-a decis adoptarea sistemului depozitelor şi expedierii produselor în Ucraina care funcţiona cu succes mai mult de 3 luni în Constantinopol”[8].
La începutul anului 1922 informaţiile pe care le deţineau organizaţiile evreieşti despre dificultăţile alimentare majore şi aglomerarea refugiaţilor în regiunea transnistreană erau confirmate de mai multe surse publice, inclusiv de cele sovietice[9]. În acest sens, la 9 februarie 1922, corespondenţa Russpress din Constantinopol preciza: „Radioul sovietic informează despre situaţia dificilă în care se află evacuaţii din Povoljie în judeţul Tiraspol. În staţia Birzula s-a acumulat o nouă partidă de evacuaţi îndreptaţi spre Tiraspol. Comitetul Executiv Tiraspol a informat centrul că nu-i poate primi pe evacuaţi deoarece şi judeţul Tiraspol este afectat de foamete. În judeţ se înregistrează numeroase decese din cauza inaniţiei. Procentul de îmbolnăvire a populaţiei este de 50%. Se înregistrează un nivel foarte mare de mortalitate a animalelor. În Dubăsari populaţia se alimentează, în loc de pâine, cu macuc şi ghindă. În volostele transnistrene populaţia vinde pomii fructiferi ca lemne de foc”[10].