Planul acţiunii, convenit la Odessa, era următorul: 1) doctorul Danişevski lua în primire toate materiale din România, exclusiv pentru refugiaţi şi pentru populaţia civilă a districtelor de pe malul stâng al Nistrului; 2) centrele de distribuţie urmau să fie stabilite de către Bacilieri sau locţiitorul său; 3) la împărţire se vor prefera: a) copiii până la 12 ani, b) tinerii bolnavi, c) femeile gravide şi cu sugari, d) bolnavii care n-au putut fi internaţi în spitale; 4) medicamentele se predau spitalelor sau filialelor Crucii Roşii, care urmau să le împartă gratuit refugiaţilor şi bolnavilor civili; 5) distribuirea urma să se facă cu luarea în calcul a faptului că cea mai mare parte a ajutoarelor proveneau de la organizaţiile evreieşti, consultându-se primarii, rabinii, preoţii şi medicii; 6) după finalizarea împărţirii Danişevski urma să raporteze lui Bacilieri; 7) dacă executivul ucrainean permitea evacuarea copiilor în România, doctorul Danişevski era desemnat să-i selecteze, ţinând seama de punctul 5). După aprobarea planului de către Comitetul Internaţional Nansen, respectiv, de către Comisariatul Poporului de la Harkov, Bacilieri urma să stabilească împreună cu guvernul român modalităţile concrete de predare a alimentelor, banilor şi medicamentelor, precum şi cele de primire a copiilor înfometaţi.

În ceea ce priveşte statul român, exista deja acordul de principiu pentru transportul ajutoarelor în stânga Nistrului, precum şi pentru evacuarea în Basarabia a copiilor refugiaţi în Transnistria. De altfel, în interviul acordat Dimineţii, referitor la misiunea transnistreană, reprezentantul Comitetului Internaţional Nansen în România se exprima cu multă recunoştinţă faţă de organele administrative centrale şi locale: „În special, colonelul Ignat, de la Marele Stat Major, se ocupă mult de chestiunile de ajutor şi-şi dă mult interes pentru executarea dorinţelor sale. Acelaşi lucru îl spune şi despre d-l C. Brătianu, secretarul general al Preşedinţiei Consiliului. Militarii superiori din Chişinău, în frunte cu d-l general Popovici, de asemenea, văd cu simpatie acţiunea de ajutorare, pentru că în felul acesta şi sarcina lor faţă de refugiaţi e uşurată”. Singura notă de reproş a doctorului Bacilieri, cu aluzii clare, a vizat grănicerii români: „Numai autorităţile de frontieră nu se pot adapta spiritului ordinelor şi arată adesea o asprime care, desigur, nu corespunde dorinţelor şi ordinelor superioare”[15].
Tabloul situaţiei din raioanele transnistrene, descris de reprezentantul Oficiului Nansen în România după revenirea în ţară, confirmă relatările numeroşilor refugiaţi şi merită consemnate, având în vedere calitatea şi calificarea observatorului: „Situaţia populaţiei din Tiraspol este îngrozitoare. Preţurile pentru obiectele cele mai necesare sunt neînchipuit de mari şi la îndemâna numai a unei mici părţi din populaţie. […] Pâine de grâu nu se vede, numai mălai. Copiii sunt într-o stare lamentabilă. Toată ziua sunt pe drumuri în căutarea a ceva de mâncare. Doctorul Paulini a văzut cu ochii săi copii răscolind prin gunoaie ca să găsească ceva de mâncare, a mai văzut un copil de 10-12 ani căutând să frigă o piele de câine. Mulţi copii nici nu se mai duc acasă să se culce şi dimineaţa poţi să-i vezi dormind sub garduri. Toată populaţia este extrem de murdară şi plină de paraziţi. Din această cauză tifosul exantematic e foarte răspândit. La Tiraspol mor 30-40 persoane pe zi. Luxul de a îngropa morţii nu şi-l poate plăti oricine, deoarece e foarte costisitor. De aceea, lumea s-a deprins să lepede cadavrele pe stradă, de unde sunt ridicate a doua zi. Cadavrele rămân adesea câteva zile la cimitir, până pot fi îngropate, se înţelege că cimitirele sunt pline şi de corbi, care se hrănesc cu cadavre. Sunt unii copii ai căror părinţi se află în America şi posedă chiar documentele de călătorie într-acolo. Aceşti copii trebuie ţinuţi câtva timp în România, ca să se întremeze, înainte de a întreprinde un voiaj atât de lung. 2.000 de copii din regiunea Volga se află în coloniile germane ale guvernământului Odessa, aduşi acolo pe vremea când aici foametea nu era încă atât de pronunţată”[16].
În timp ce Bacilieri se afla la Harkov pentru a stabili modalitatea de transport a ajutoarelor destinate populaţiei din localităţile transnistrene, cu aprobarea guvernului român, JDC a pregătit o primă tranşă de medicamente şi instrumente chirurgicale, articole de îmbrăcăminte şi încălţăminte. Guvernul de la Bucureşti mai aprobase adăpostirea unui număr de 4.000 de copii, cu condiţia ca, într-o primă etapă, Joint să se ocupe de carantina şi îngrijirea lor, iar ulterior aceştia să fie distribuiţi comitetelor de ajutorare. Preoţii ruşi şi organizaţiile evreieşti din Basarabia s-au numărat printre cei care au manifestat disponibilitatea de implicare în îngrijirea minorilor (mulţi copii ce urmau să fie aduşi provenind din regiunea coloniştilor germani din Ucraina). În legătură cu această operaţiune, la Chişinău s-a înfiinţat un comitet ad-hoc cu următorii reprezentanţi: doctorul Bacilieri (preşedinte), Kogan-Bernştein şi Vladimir Cristi (vice-preşedinţi), doamnele Babic, Sanielevici, Krupenski şi Cavaliotti (membri), Aronovici (casier). Un gest umanitar suplimentar al guvernului a fost agrementul pentru tranzitarea ţării de către refugiaţii care aveau posibilitatea de a emigra imediat[17].