În a doua jumătate a lunii martie 1922, la Berlin şi Paris, s-au desfăşurat conferinţe ale reprezentanţilor JDC în Europa. Potrivit directorului secţiei basarabene, refugiaţii aflaţi în România urmau să apeleze în continuare la Joint-ul local, pentru cei aflaţi în trecere ajutorul consta în adăpost şi hrană, iar cei care rămâneau o perioadă mai îndelungată urmau să fie ajutaţi să-şi găsească de lucru. La conferinţă s-a decis ca acţiunea Departamentului să se desfăşoare în Transnistria pe un interval de cel mult 6 luni, împreună cu doctorul Bacilieri, ca reprezentant al Crucii Roşii Internaţionale, şi cu F. Nansen, comisarul Societăţii Naţiunilor. Schema aprobată era următoarea: refugiaţii care, după legătura făcută cu rudele din SUA ori Palestina, aveau posibilitatea de a pleca acolo, urmau să fie ajutaţi să treacă Nistrul, cu drept de şedere de 3-4 săptămâni pe teritoriul român; ceilalţi refugiaţi aflaţi în localităţile din stânga Nistrului, urmau să fie ajutaţi să se întoarcă la locurile de origine sau să se deplaseze în alte localităţi din interiorul Ucrainei. Cei mai neajutoraţi urmau să primească haine, alimente, ajutor medical şi farmaceutic - Hilfs Verein der Deutschen Juden expediase deja, prin doctorul Kahn, suma de 50.000 mărci. S-a stabilit şi prioritatea acţiunii - salvarea copiilor. Era prevăzut ca, într-o primă etapă, aproximativ 3.000 de copii să fie plasaţi în familiile din Basarabia, dar şi în străinătate. Raza preconizată de acţiune a misiunii - localităţile de pe malul stâng al Nistrului cu mase compacte de refugiaţi din diverse regiuni ale Ucrainei şi Rusiei: Tiraspol, Dubăsari, Grigoriopol, Iagoslice, Râbniţa, Raşcov, Kamenka, Iampol, Ianga, Moghilev, Zigorka, Pesceanka, Birzula, Iarisev, Kruto[18].

În aceste condiţii, pe parcursul luni martie 1922, publicaţiile în limba română s-au implicat în campania de colectare a ajutoarelor pentru copiii înfometaţi din Rusia şi Ucraina, precum şi a celor deja refugiaţi în România, prin publicarea sistematică de informaţii referitoare la situaţia din aceste teritorii sau de apeluri către populaţie. Un exemplu este articolul Dimineţii despre activitatea Uniunii Internaţionale de Ajutorare a Copiilor, care semnala existenţa unui oficiu în capitală: „Şi când se va mai şti că nimic nu se risipeşte, că organizaţia e minunată şi că în fiece stat s-au instalat birourile Uniunii de Ajutorare, care vor da socoteală donatorior de banii întrebuinţaţi, cine nu s-ar grăbi să ia parte la marea faptă de bine? Un astfel de birou pentru primirea sumelor avem şi noi în Bucureşti, în strada Academiei 20, intitulat Comitetul Român de Ajutorare a Copiilor. Orice om de bine să se îndrepte deci acolo, să-şi depuie obolul cu inima uşurată că nu a stat nepăsător atunci când atâţia micuţi cu glasul lor stins au cerut dreptul la viaţă şi la pâine. Părinţi şi oameni de bine ai României, salvaţi şi voi la rândul vostru copiii nevinovaţi ai nefericitei Rusii!”[19].
Apelurile, atât în favoarea refugiaţilor ajunşi în ţară, a celor aflaţi încă pe malul stâng al Nistrului, cât şi a populaţiei sovietice înfometate, în general, erau însoţite de numeroase articole pe tema dezastrului umanitar. Curierul Israelit semnala extinderea foametei: „La Odessa, Nikolaev, Herson, pe Nistru, la Tiraspol, Grigoriopol, Dubăsari, Iagurlik etc. se repetau scenele lugubre care se credea că vor rămâne numai în regiunea Volga: o lipsă completă de pâine şi alimente, animale mâncate pretutindeni, hrană cu tot felul de pestilenţe, epidemie de tifos la baza foametei. Moartea seceră fără milă şi numărul victimelor este atât de mare, încât nu rămâne timp îndestulător pentru înmormântarea normală a tuturor”. Se aprecia că israeliţii sufereau mai mult chiar decât restul populaţiei, din cauza pogromurilor: „Chinuiţi de această teamă perpetuă de a fi martirizaţi, ruinaţi complet de hoardele de haimanale, aceşti evreii sunt cei mai puţin pregătiţi de a rezista foametei. De altă parte, dacă aproape toată populaţia ţărănească şi-a putut păstra pentru sine oarecare urme de alimente, în schimb evreii, aproape toţi orăşeni, n-au putut nicidecum face acest lucru, oprind oarecare rezerve alimentare”[20]. Detalii asupra operei umanitare aflăm din Dreptatea: „ARA întrebuinţează toate mijloacele pentru ameliorarea pe cât cu putinţă a acestei situaţii triste. În urma înţelegerii acestei societăţi cu comitetul american evreiesc Joint de ajutorare a înfometaţilor, s-a început cu mai multă activitate ajutorarea înfometaţilor din regiunea Odessa. Activitatea acestor societăţi unite a început la 30 aprilie a.c.. În aceeaşi zi s-a deschis cea dintâi bucătărie pentru copii, unde mănâncă 700 copii zilnic, iar în ziua de 5 mai a.c. s-a deschis prima bucătărie comună pentru întreaga regiune Odessa”. Cele două organizaţii sperau ca până la 15 mai 1922 să poată alimenta 15.000 de copii din regiune.
Pentru a ilustra situaţia dramatică din Transnistria erau evocate şi mărturii ale refugiaţilor: „La Tiraspol jumătate din populaţie are corpurile umflate din cauza foametei şi stă aproape tot timpul culcată. La Dubăsari, când o dată pe săptămână autorităţile fac ca moara să umble, copiii se adună şi ling făina risipită pe scânduri”. În acest context era prezentată sosirea în România a delegatului Comitetului Executiv al Conferinţei Universale Evreieşti de Ajutorare, Victor Adler, de unde urma să treacă în Ucraina. Calculul întreţinerii unui copil era următorul: 400 lei - pentru o lună, 1.200, cu precizarea că numeroşi particulari din ţară se înscriseseră deja pentru întreţinerea a câte 10-20 sau mai mulţi copii. Apelul umanitar rămânea valabil: „Să sperăm că evreii români nu vor rămâne nepăsători în faţa suferinţelor fraţilor noştri din Ucraina şi că în România, ca în toată lumea dealtminteri, se va răspunde cu generozitate acestui apel de caritate”. În Bucureşti, colectele de fonduri pentru înfiinţarea cantinelor, în numele evreilor români, erau centralizate de Comitetul de Ajutorare a Copiilor.
Este impresionant şi apelul tinerimii evreieşti din Ucraina către coreligionarii din alte state: „Miilor de copii evrei de 7-8 ani, care trafică şi speculează în stradă şi măresc continuu rândurile marii armate de tineri potlogari şi de copii criminali, se adaugă astăzi alte mii de copii mizerabili cărora închiderea şcolilor şi a altor instituţii de protecţie a copilului nu le lasă nicio scăpare. Mii de fetiţe evreice de 11-12 ani sunt reduse să-şi vândă corpul în stradă şi măresc numărul înspăimântător de mărit al prostituatelor evreice. Am îngropat mii de taţi şi mame care ne-au lăsat grija a 50.000 orfani şi a 30.000 femei şi fete violate. Ticăloşii şi barbarii ne-au luat sănătatea, casele, toate bunurile noastre… Suntem înfometaţi, suntem bolnavi. Singura consolare care ne mai rămâne e speranţa în venirea unor zile mai bune. De ce ne nesocotesc fraţii noştri? Să fim noi oare semi-fraţi? Sângele victimelor pogromurilor imploră milă. Milă pentru orfani. Salvaţi noua generaţie evreiască! Noi sucombăm. Pierim. Salvaţi-ne!” [21].