Potrivit telegramei primite de Comisia de Ajutorare a Înfometaţilor de la reprezentantul Societăţii Naţiunilor în România, planul de aducere a copiilor din Ucraina se tot amâna. Existau informaţii că o parte din aceştia decedaseră deja din cauza frigului, foamei şi epidemiilor. Demersurile pe lângă autorităţile sovietice erau întreprinse de Bacilieri, iar partea sovietică efectua înregistrarea copiilor, a rudelor şi părinţilor care se aflau în Basarabia[31]. Dintr-un interviu acordat, la 17 februarie 1923, după revenirea din URSS, în care doctorul infirma ştirile din presa sovietică potrivit cărora în Ucraina nu mai exista foamete, rezultă că, până în luna februarie 1923, chestiunea aducerii copiilor în România încă nu se rezolvase: „În prezent, din cauza crizei combustibililor, situaţia adăposturilor pentru copii este deosebit de dificilă. Executivul sovietic ne-a promis ajutorul în această privinţă, dar este foarte posibil ca acesta să vină odată cu iarna”[32].
Deşi întâmpina dificultăţi, expedierea ajutoarelor de pe malul drept pe cel stâng al Nistrului continua. Potrivit informaţiilor reprezentantului Comisiei de Ajutorare a Refugiaţilor, G.I. Şehterman, obţinute de la reprezentantul Crucii Roşii din Ucraina, Vaingut, un alt reprezentant al Crucii Roşii tocmai plecase înspre Odessa cu transportul de produse alimentare şi colete particulare trimise din Chişinău cu 4 luni în urmă. Ajutoarele trimise din România au fost reţinute Tiraspol din cauza disfuncţionalităţii complete a căilor ferate[33]. O altă confirmare a întârzierii cu care ajungeau ajutoarele este scrisoarea lui V.I. Adler trimisă din Odessa, prin Paris, din care rezultă că doar după numeroase dificultăţi a reuşit să expedieze în Râbniţa lotul de ajutoare trecut din Tighina în Tiraspol încă din vara anului 1922. Adler a mers să distribuie personal ajutoarele în Râbniţa - centrul în care erau adunaţi cei mai mulţi refugiaţi. La acea dată în Tiraspol funcţionau 2 cantine pentru 400 de copii, cantina din Grosul era aprovizionată de evreii din Olanda, iar cea din Dubăsari - de evreii din Antverpen. Au ajuns la destinaţie şi alimentele, îmbrăcămintea şi medicamente expediate din Galaţi de doctorul Bacilieri[34]. Cât de rapid ajungeau peste Nistru sumele colectate în România rezultă din exemplul secţiei din Chişinău a Federaţiei Emigranţilor Evrei din Marea Britanie: în ultimele 7 luni (n.n. sfârşitul anului 1922 - începutul anului 1923) aceasta efectuase 1.300 de transferuri, având 470 de confirmări de primire de la destinatari. În fapt, prin acest sistem, banii ajungeau la destinaţie în aproximativ 4 săptămâni de la data expedierii[35].
Câteva date privind ajutorarea copiilor din Ucraina pe teritoriul sovietic extragem din interviul acordat Bessarabskaia Pocita, la 4 martie 1923, de către reprezentanta Organizaţiei Internaţionale Evreieşti de Ajutorare a Înfometaţilor, R. Buhmil, sosită la Chişinău în cadrul unei acţiuni de cointeresare a evreilor autohtoni în acţiunea umanitară: „În pofida declaraţiilor executivului sovietic despre diminuarea foametei, deţin informaţii precise de la reprezentanţii noştri că situaţia se deteriorează de la o zi la alta. Rata mortalităţii creşte, în special cea infantilă, care în ultimul an a atins cota de 65%. Deosebit de mult suferă populaţia evreiască. Pogromurile au contribuit la un procent fără precedent de orfani, care au nevoie de ajutor urgent. Numărul acestor copii, doar în sud-vestul Ucrainei, este de aproximativ 100.000”. Executiva de la Paris a deschis 17 cantine pentru copiii din Ucraina şi a convenit cu Comitetul de la Geneva că acesta din urmă va acorda asistenţă copiilor de diverse etnii, iar Executiva - doar celor evrei[36].
Printre acţiunile principale organizate în România de R. Buhmil se numără înfiinţarea comitetelor de asistenţă a copiilor evrei înfometaţi (cel din Chişinău fiind prezidat onorific de Rabinul Iehuda-Leib Ţirelson şi senatorul Sanilevici). Egida sub care membrii comitetelor explicau populaţiei gravitatea situaţiei din Ucraina, colectau fonduri şi bunuri era Salvaţi copilul evreu![37]. Imediat a fost declanşată o campanie intensă de sensibilizare a opiniei publice. Ideile principale ale apelului Copiii flămânzi ai Ucrainei au nevoie de ajutor!, publicat în Bessarabskaia Pocita din 22 aprilie 1923, sunt că întreaga Ucraină era afectată de o foamete îngrozitoare, sute de mii de copii flămânzeau, iar populaţia sătulă din întreaga Basarabie trebuia să-i ajute. Un scurt episod din apelul menţionat, relatat de un refugiat, exemplifică faptul că situaţia din stânga Nistrului a rămas la fel de tragică şi după depăşirea momentului de vârf al foametei: „În localitatea noastră s-a mâncat tot ceea ce se putea, iar acum nefericiţii copii-schelet, epuizaţi, caută prin împrejurimi, păscând iarba rară nou-apărută. Pe uliţele satului te loveşti, una-două, de cadavrele copiilor”[38].
În concluzie, reţinem faptul că acţiunea de salvare a etnicilor evrei din Transnistria, afectaţi de foamete şi de teroarea instalată după dezmembrarea imperiului ţarist, condusă de doctorul Bacilieri şi susţinută de autorităţile de la Bucureşti, a presupus o componentă internă (contribuţia statului român, a organizaţiilor private locale) şi una externă (contribuţia organizaţiilor americane şi europene de asistenţă, în special). Cele mai active organizaţii străine au fost Societatea Naţiunilor, Crucea Roşie Internaţională, American Relief Administration, Hebrew Immigrant Aid Society, Joint Distribution Committee, Conferinţa Universală Israelită de Ajutorare din Paris. Detaliile intervenţiei umanitare relevă dificultăţile de natură obiectivă ori subiectivă, care i-au întârziat efectele, precum şi realităţile dramatice din vecinătatea imediată a României, marcate de utilizarea foametei ca instrument politic. Trebuie menţionat, totuşi, că acceptarea ajutorului extern a caracterizat doar primul episod major al foametei din URSS – în cazul celorlalte două, care au atins apogeul în anii 1931-1933, 1946-1947, Moscova a declinat oferta statelor şi a organizaţiilor internaţionale, cu preţul a milioane de victime nevinovate.