Atunci cînd figura lui Ion Iliescu i-a devenit indezirabilă, PRM l-a imaginat pe acesta ca fiind angrenat într-un complot kaghebist împotriva ţării. Manifestaţia maraton din Piaţa Universităţii a fost catalogată de Puterea iliescistă ca fiind sub semn legionar, așa încît ziua de 13 iunie 1990, cu vandalizarea Poliţiei, Ministerului de Interne și a Televiziunii (care, în parte, a fost înscenată și instrumentată chiar de forţele de ordine), a fost considerată ca aparţinînd unei încercări de lovitură de stat de tip fascist; termenul cel mai folosit în acuzare a fost acela de "rebeliune legionară". Doar printr-un asemenea calificativ periculos, Puterea iliescistă a putut invoca urgenţa venirii minerilor ca forţe poliţienești fidele președintelui și Guvernului, pentru a apăra clamata democraţie. Intelectualitatea de elită, care simpatizase manifestaţia maraton din Piaţa Universităţii, a vorbit, în schimb, de un complot al fostei Securităţi și al Serviciului Român de Informaţii împotriva celor declaraţi anti-Iliescu și anti-FSN. În cazul mineriadei din 1999, cînd ortacii anunţaseră că intenţionează să asedieze Bucureștiul, s-a vorbit de o conspiraţie a fostei Securităţi reminiscente în partide extremiste precum PRM, dar și PDSR, precum și în SRI, organul de siguranţă naţională în cadrul căruia au rămas cel puţin 50 la sută din cadrele fostei Securităţi.

             2. Al doilea mit politic inventariat de Girardet este acela al Salvatorului. Acesta este cunoscut și în formulele de Om providenţial, Conducător (Cîrmaci), Călăuză: Salvatorul poate avea o origine comună sau una excepţională, poate fi și un aventurier. Figura Salvatorului stă sub simbolul torţei, soarelui, farului și luminii, pentru că mitul este astfel construit încît Salvatorul să acţioneze ca distrugător al unei ordini (sau dezordini), pentru a instaura o altă ordine. Salvatorul apare, de obicei, în momentele de dezechilibru ale unei naţii și de criză politică sau spirituală, criză de identitate și legitimitate a unui popor care își caută un "părinte" și o "călăuză". În această ipostază, el este perceput ca un "mesager al Destinului". Girardet clasifică patru tipuri ale figurii Salvatorului: a. tipul Cincinnatus, figura înţeleptului, a bătrînului care simbolizează justiţia, regalitatea, omul-instituţie; b. tipul Alexandru cel Mare, figura îndrăzneţului, a comandantului de oști, chiar aventurier, simbol al tinereţii, acesta fiind, de obicei, un erou inspirat, sortit; c. tipul Solon, figura legiuitorului, fondator al unei noi ordini și d. tipul Moise, figura sacerdotului, a profetului, vizionar al timpurilor viitoare, marcat de un impuls sacru, aducînd cu un conducător al unui ordin religios, chiar dacă este, de pildă, conducător de stat; acesta dorește să se identifice sau să fie identificat cu poporul, ca încarnînd voinţa poporului (Hitler, de pildă).

            Există, însă, și tipologii hibride precum Cincinnatus-Solon, unde construcţia Tatălui, a Protectorului, este esenţială în imaginarul politic. Acest Tată al poporului "are misiunea să calmeze lucrurile, să reinstaleze încrederea, să restabilească o securitate compromisă" (Girardet, p. 70). Acest portret mitizat i se potrivește, de pildă lui Ion Iliescu cel din decembrie 1989 și din 1990, care pozează în noul "tată" al României și care continuă în felul său moștenirea comunistă, chiar dacă nu în stil vizibil ceaușist; nu degeaba i se strigă în campania electorală din 1990: "Iliescu apare/soarele răsare". Acest portret i se potrivește la fel de bine, însă, lui Stalin, marele Tată (tătuc) sovietic, continuatorul lui Lenin din toate punctele de vedere, mai ales în ce privește reprimarea "dușmanilor poporului".