Discuţia asupra figurii Eroului și Salvatorului în mitologia politică din secolul XX, în România, poate continua, pentru că există elemente de dublură în cazul unor lideri. Mareșalul Antonescu a fost mitizat ca singura mînă de fier aptă să conducă ţara după dispariţia dictaturii regale, dar și după rebeliunea legionară; tot el fusese, apoi, decretat marele patriot (marele român) care recucerise efemer Basarabia invadată de sovietici; tot el fusese cel care, avînd parte de un proces incorect din partea comuniștilor ajunși la Putere, în chiar clipa execuţiei sale își păstrează demnitatea, ordonîndu-le el însuși soldaţilor să-l împuște, într-un ultim gest de mare comandant militar; a fost remitizat, începînd din 1990, cînd o parte a fostei Securităţi, dar nu numai, ci și nostalgicii unui braţ de fier au construit imaginea mareșalului ce ar fi fost apt să scoată ţara din marasmul de după căderea comunismului; remitizarea s-a bazat și pe imaginea mareșalului-martir, executat de comuniști, fiind uitată intenţionat poziţia antisemită a lui Ion Antonescu (ca aliat al lui Hitler) și ordinele sale în acest sens care, în anumite cazuri, au dus la pogromuri. Regele Mihai I a fost mitizat în tinereţea sa, în timpul și după dictatura antonesciană, cînd era proiectat ca nădejde a României, singura speranţă ca ţara să nu fie sovietizată; apoi, în 1990, el a fost remitizat de o minoritate politică ce vedea în el o contrapartidă la figura lui Ion Iliescu. Vizita regelui Mihai I, în 1992, și mareea bucureștenilor veniţi să-l întîmpine (s-a estimat cifra de 1 milion) au reaprins mitul regelui, singurul capabil să redreseze o Românie devitalizată de comunism, regele fiind unsul lui Dumnezeu, capabil să-l înlocuiască pe președintele uzurpator, cum era văzut Iliescu de către nostalgicii monarhiști, dar nu numai de ei, ci și de alte categorii de anticomuniști care nu mai doreau să accepte nici un compromis în ce privește conducerea ţării. Apoi același rege Mihai a dezamăgit în 2001, acceptînd pactul cu regimul Iliescu reinstalat în 2000. S-a pus întrebarea dacă trebuia regele Mihai să accepte colaborarea între două instituţii ireconciliabile, monarhia și republica, și între doi exponenţi opuși, regele anticomunist și președintele neocomunist (chiar dacă între Iliescu din 1990 și cel din 2000 diferenţa era vizibilă). Este limpede că, în acest caz, mitul de odinioară (tînărul rege salvator) a pălit și a fost invalidat de figura bătrînului rege exilat, care a acceptat colaborarea cu un regim ce nu s-a delimitat de ilegalitatea abolirii monarhiei în România. Ceaușescu are, la rîndu-i, parte de o dublură la nivel de mit politic, în ambele sensuri, și ca antimit și ca mit reluat: unul este Ceaușescu din 1965, cel care urmează etapei Dej și care promite reforme, continuat de cel din 1968, care pentru o zi se opune invadării Cehoslovaciei, respectiv patronului URSS (gestul său catalizînd înscrierea în PCR a o serie de intelectuali care refuzaseră pînă atunci carnetul de partid). Și altul este Ceaușescu din ultima sa fază, grandomanul, naţionalistul furibund, președintele care pozase cu sceptru, ca un rege, stîrnind, printre altele, entuziasmul simulat al lui Salvador Dali în anii '70. Dar altul este și Ceaușescu-victima, căzută sub gloanţe chiar de Crăciun (moment nestrategic, religios vorbind, întinînd ideea de sărbătoare creștină), executată brutal, la al cărei mormînt se adună încă nostalgici care susţin că fostul dictator a fost benefic pentru România, întrucît le-a construit locuinţe și le-a asigurat locuri de muncă. Și figura lui Ion Iliescu este ambivalentă la nivel mitopolitic: unul este Iliescu cel care apare chiar în 22 decembrie 1989, ca lider al Frontului Salvării Naţionale, fostul aparatcik marginalizat de Ceaușescu, despre care se știa că ar putea juca rolul unui Gorbaciov român (el și pozează, de altfel, ca "despot luminat" apt să scoată ţara din necaz; ţăranii îl consideră a fi cel care le-a dat pămînt, ceea ce este un transfer care camuflează un fals), și altul Iliescu autoritarul, neocomunistul, care reprimă sîngeros manifestaţia maraton din Piaţa Universităţii în 1990, instigînd o categorie socială (minerii) împotriva alteia (studenţii și intelectualitatea) și creînd condiţiile unui război civil și al unui fratricid. Iliescu, învingătorul alegerilor din 2000, este mai stilat, mai puţin vizibil comunist, dar el pozează iar în Salvator, de data aceasta împotriva extremismului promovat de liderul PRM Corneliu Vadim Tudor, care a fost contracandidatul său la prezidenţiale. Chiar și în cazul lui Emil Constantinescu funcţionează o dublură de mit: unul este președintele ales în 1996, care a fost aclamat ca un erou (în Piaţa Universităţii, loc simbolic al revoluţiei din decembrie 1989 și al manifestaţiei maraton din 1990), vorbind din Balconul Universităţii, liderul care semăna cu Alexandru Ioan Cuza și în care românii au sperat, cu adevărat, la renașterea ţării, și altul președintele mediocru, iar, la sfîrșitul mandatului său, politicianul considerat dezertor în alegerile din 2000, întrucît a renunţat să candideze, anunţîndu-și susţinătorii într-atît de tîrziu încît un lider puternic nu a mai putut fi găsit în timp util pentru a-l contracara pe Ion Iliescu.