memoria.ro Bibliotecă digitală

DAN ALEXANDRU LAZAROVICI (n. 1945, Lugoj) – „Banatul e o mică Americă…”

Până la vârsta de 4 ani am fost crescut de bunici, pentru că părinţii mei, fiind amândoi foarte ocupaţi, nu prea aveau timp să se ocupe de mine, așa că am învăţat ungurește și românește cam în același timp. Școala am făcut‑o în Lugoj. (Ce limbi aţi învăţat acolo ?) Acasă am învăţat franceza cu taică‑meu, pentru că și‑a făcut facultatea în Franţa, și cu maică‑mea am învăţat engleza. Dar acasă. La școală mă distram. În ora de franceză eram undeva în fundul clasei și citeam. Și când mă ridica, răspundeam, dar știa deja? așa că mă lăsa în pace. Și, sărind puţin în faţă, la facultate prima mea restanţă a fost în anul III la franceză, pentru că nu m‑am dus la absolut nici un curs sau ce‑o fi fost și n‑a vrut să mă primească în examen. După școală m‑am dus complet greșit, la Chimie Industrială. Dar de asta mi‑am dat seama abia prin anul II, și văzând ce se chinuie părinţii să mă ţie, am zis c‑o termin și văd pe urmă ce fac.

M‑am căsătorit după ce‑am ieșit din facultate, am primit repartiţie pe lângă București, pentru că voiam să fac o a doua facultate, Critică de film și teatru. Mi se făcuseră și diverse legături : nepotul lui Deliu Petroiu ? presupun că știi cine este ? Un oarecare Dan Petroiu, care făcea facultatea la Timișoara și mi‑a fost antrenor de judo la un moment dat. S‑a lăsat de fizică, s‑a dus la București și‑a făcut Regia. Și mă pusese în legătură cu Litera, cu Potra, cu diverși? Așa că de unde eram, de la Doicești, săptămânal, sâmbătă‑duminică, eram la București. Numai că de acolo m‑au cam umflat, pentru propagandă împotriva orânduirii socialiste.

(Ce făceaţi așa de rău ? Ce le‑aţi făcut ?) Asta‑i mai complicat de explicat. A fost un concurs de împrejurări. Știindu‑se că știu câteva limbi ? în momentul acela s‑a deschis fabrica de la Găești, care s‑a făcut în cuplărai cu englezii și francezii ?, au venit la mine doi indivizi, care mi‑au propus să lucrez pentru ei. Și să mă duc la Găești, unde ? știau că‑s nebun după cărţi? au spus : ?Poţi să‑ţi faci rost de ce cărţi vrei de la ei, poţi să faci ce vrei, să te încurci cu nevestele lor dacă ai chef, numai să ne dai raportul o dată pe lună?. Și cum la ora aia aveam? 29? 24 de ani, probabil că nu eram încă complet copt, am fost tentat, sincer să fiu. Nenorocirea lor, și a mea de fapt, este că mi‑au dat timp de gândire. Și în timpul ăsta de gândire am stat de vorbă cu niște oameni care gândeau ceva mai mult ca mine și care mi‑au spus : ?Vezi că, dacă intri pe mâna ăstora o dată, de acolo nu mai ieși?. Și când au venit să mă întrebe, în modul total lipsit de diplomaţie, care‑mi este caracteristic, am spus ?nu?, ?flit?.

Nu le‑a fost mare lucru să mă agaţe, eram în satul ăla nenorocit, am fost la Doicești, lângă Târgoviște, la o termocentrală. Eram singurul care avea legături cu străinătatea, singurul care primea corespondenţă de acolo. Mi‑au oprit corespondenţa cu o prietenă din București, fată de securist, dar cu care eu discutam complet liber, în deșteptăciunea mea. Și? m‑au arestat. Cel mai bun prieten al meu din copilărie a fost Gyuri Schwartz, a cărui primă carte, Martorul, este cartea procesului meu, ca un fel de scuză a lui. A declarat la proces exact ce‑au vrut ei, pentru că‑i era frică. A și recunoscut ulterior, nu în faţa mea, pentru că noi nu am mai stat de vorbă din clipa aceea. Am fost condamnat la șapte ani jumate. Mi s‑a spus : ?spor de intelectualitate? (râdem), ?că ești inte­lectual și n‑ai fi avut voie să gândești, să scrii și să spui și să faci aceste chestiuni?. Și‑am scăpat. A fost prima și probabil ultima oară în viaţa mea când am avut noroc că‑s evreu. Bunica mea era prietenă c-un secretar, ceva membru al Federaţiei evreilor din București, al cărui băiat era consilierul lui Golda Meir, care‑n ?72 a făcut o vizită în România. Și pe vremea aceea, atât la nemţi, cât și la evrei, când se venea, se venea cu o listă : ?Puneţi în libertate următoarele persoane…?. Ei, și eu am fost pe lista adusă de Golda Meir, așa am scăpat. După aia n‑am găsit post multă vreme.

(Dar cum a fost în închisoare ?)Nu uita că a fost o cu totul altă perioadă ; a fost între ?70 și ?72, când am fost efectiv luaţi, acolo mi‑am dat seama, doi‑trei pe judeţ, pentru a se da exemple și pentru a se speria lumea. (Dar erau numai evrei sau?) Nu, da de unde, nici vorbă, cred că erau doar doi evrei. Nici nu mai era de unde, în primul rând. Erau tot de ăștia cărora le umblase gura, erau ?Martorii lui Iehova?. (Că tot am vorbit de religie adineaori, este singura religie pe care n‑o înghit. I‑am văzut acolo și m‑am lămurit : sunt o adunătură de cretini, conduși de‑o bandă de escroci.) Erau câţiva boșorogi, niște legionari care uitaseră unde trăiesc. Efectiv, ţipai mai degrabă tu la gardian, decât gardianul la tine. Am avut cărţi, acolo am citit Buzura, de exemplu. Primeam România literară la fiecare vorbitor. Deci eram la curent cu ce apărea. Și mi se aducea de acasă. Și Buzura, nu Orgolii, ce‑a fost înainte de Orgolii ? Nu Vocile nopţii, nu Feţele tăcerii, care a fost ? (Triumfător.) Absenţii. Așa. Fuseseră retrase din biblioteci la ora aceea. Așa, mi‑au procurat‑o și mi‑au adus‑o. Și‑am primit‑o și‑am citit‑o. Acolo am citit Dostoievski complet. Nu mi‑a mers rău din punctul ăsta de vedere? (iarăși râdem, pentru că are o mimică extraordinară)… cultural. Fapt este că singurul lucru care mi‑a lipsit cu adevărat a fost libertatea. Ăsta este adevărul. A, bine, și mâncarea? ţinând cont că eu sunt un mâncăcios.

 

(Colegii de facultate vă considerau diferit ?)N‑am simţit faptul că sunt evreu până în facultate, unde marea majoritate a colegilor nu mă considerau de nici o culoare diferit, dar unde pentru prima oară am fost făcut ?jidan? de‑un coleg oltean, care și‑a dat seama, săracul, că n‑are cum să m‑ajungă din urmă. Și‑atunci s‑a răzbunat în felul ăsta. Un lucru interesant, pe care l‑am aflat destul de recent. Am avut în primii doi ani un prieten neamţ, cu care am fost foarte‑foarte bun prieten și care, la un moment dat, a început să se îndepărteze de mine fără nici un motiv aparent. Acuma, de când a fost întâlnirea de? (se gândește o clipă) treizeci de ani, în ?98, fosta mea soţie îmi spune că‑mi transmite Franzi că el s‑a îndepărtat de mine atunci pentru că Securiatea îi ceruse să dea raportul asupra mea. Și ca să nu fie obligat să facă treaba asta, deci ca să aibă o justificare că el nu are cum să dea raportul asupra mea, s‑a îndepărtat de mine și a rupt prietenia. Ca să vezi că existau oameni de caracter și atuncea !

(Știu că sunteţi ateu, mi‑aţi spus asta de la bun început. Cum se împacă asta cu mozaismul ?)Păi n‑are nici o legătură, și asta ţi‑am mai spus. Asta este o prejudecată. Poţi să fii la fel de bine ateu în orice religie, adică născut fiind în orice religie.

(Dacă ar fi să vă referiţi la minorităţile din Banat ? evrei, germani, maghiari, sârbi ?, cum le‑aţi caracteriza ?)Eu am o teorie pe chestia asta : că Banatul e o mică Americă și că o asemenea înţelegere cum există aicea este foarte greu de găsit pe altundeva. Cel puţin? ţi‑am spus adineaori când am auzit cuvântul ?jidan? adresat mie ? Cel puţin în Lugoj, în cercul meu de prieteni ? nu pot să generalizez ? pe niciunul nu l‑a interesat niciodată etnia. Adică, nici unul nu s‑a simţit majoritar sau minoritar. Fiecare a ţinut cont de celălalt ca om, nu ca etnie.

(Ce vă amintiţi de perioada legionară din ce v‑au povestit părinţii ?)Știu chestiuni destul de contradictorii. Și aici Lugojul s‑a manifestat oarecum atipic, oarecum bănăţenește. În primul rând, primarul, cred că‑mi aduc bine aminte, primarul dinaintea venirii legionarilor le‑a dat un telefon părinţilor mei și le‑a zis : ?Dacă mai vreţi să vă căsătoresc eu, haideţi, că mâine mă dau jos legionarii !?. Sau ceva în genul ăsta. Așa că i‑a căsătorit scurt, înainte de venirea legionarilor. Au fost scoși din casa asta. Casa asta a fost naţionalizată de trei ori : o dată de legionari, o dată de comuniști și o dată de tovarășul Iliescu. Asta a fost a treia? deci după ce‑am recâștigat‑o, după ?90, a venit discursul lui Iliescu de la Satu Mare și? judecată și Curte de Apel sau cum mama mă‑sii îi zice? și am pierdut‑o a treia oară. Deci au fost scoși din casă și s‑au dus într‑o altă casă, pe care o aveau în zona unde‑i (ironic) ?Școala de meserii? Drăgan, adică Eurouniversitatea Drăgan. Eu îi spun ?Școala de meserii?. Deci nu mai există casa aia. Acolo a fost un cartier de căsuţe, coșmelii, mai mult sau mai puţin bine făcute, și acolo au locuit în toată perioada aia.