HERMANN DEUTSCH (n. 1926, Lugoj) ?N-am avut colegi care să mă jignească pentru că sunt evreu?

M‑am născut în 1926, în orașul Lugoj. Am făcut școala primară evreiască, între 1932 și 1936, la Lugoj. Am avut profesori pe doamna Angelina, pe doamna Kessler și Prim‑Rabinul dr. Lenke Máno.

(Aţi învăţat în limba ebraică sau în română ?)Am învăţat și limba ebraică, dar din păcate, nefolosind‑o, în cursul anilor am uitat‑o. (Și ce limbi aţi mai învăţat la școală ?) De acasă am învăţat limba maghiară, germana și bine‑nţeles limba română. După ce‑am terminat școala primară, am trecut la Liceul ?Coriolan Brediceanu?, unde am făcut patru clase între 1936 și 1940. Acolo, în ultimul an de liceu, am avut deja probleme pentru că eram evrei. În 1940 abia am reușit să terminăm cele patru clase de liceu. Mai departe nici nu am putut să merg, pentru că nu ne‑au dat voie, așa că, între timp, am intrat ca lăcătuș, nu m‑am mai dus la liceu și mi‑am făcut meseria. Mi‑a plăcut foarte mult meseria de lăcătuș‑instalator. Și asta am terminat‑o. Am lucrat la Lugoj o scurtă perioadă, apoi, în 1944, am lucrat la Timișoara. Și acolo m‑a prins bom­barda­mentul din ?44. Atunci am revenit la Lugoj și am rămas definitiv. Din ?48 până în ?50 am făcut armata la Brăila, iar din ?50 am lucrat ca tehnician la D.C.A., întreprinderea pentru colectarea metalelor. Dar nu mi‑a plăcut, pentru că era lucru de funcţionar și mie mi‑a plăcut meseria. Și‑am trecut înapoi în meserie, la Cooperativa ?Mecanica Lugojană?. Din 1951 am rămas acolo treizeci și șapte de ani fără să‑mi schimb locul de muncă, la aceeași întreprindere. S‑a făcut Întreprinderea Orășe­­nească de Industrie Locală, Întreprinderea Judeţeană de Industrie Locală, dar noi am rămas tot ăia.

(Știu c‑aţi făcut și sport de performanţă.)Da, am făcut. Într‑adevăr, am fost înotător și jucător de polo. Am fost și antrenor. Timp de treizeci de ani am învăţat copiii din Lugoj să înoate. Am făcut în 1965 școala de antrenori de înot la București, în cadrul Institutului de Cultură Fizică și Sport, și pe urmă am revenit la Lugoj.

Aici, la Lugoj, am avut succese foarte frumoase, nu ca înotător, ci mai mult ca antrenor. Am jucat și ca jucător de polo, efectiv, în Divizia B, am ajutat foarte mult orașul în dezvoltarea acestui sport. Am fost și arbitru de handbal, de volei, am făcut mai multe sporturi. (Și patinaj, am auzit.) Și patinaj, dar ăsta l‑am făcut ocazional, pentru că nu era patinoar în Lugoj. Când Timișul era îngheţat, patinam pe el, de la un pod la celălalt. (Exista aici bazin de înot ?) Bazinul de înot s‑a construit în perioada 1948‑1950, când eu am fost la armată. Și atunci s‑a întâmplat ceva foarte interesant : nu puteai să dai admitere la liceu, dacă nu aduceai adeverinţă că ai făcut muncă voluntară la construirea bazinului. Era obligatoriu să aduci o adeverinţă că ai lucrat la săpat, la construirea lui. Iar în perioada mea, prin ?50‑?52, am reușit să introducem instalaţie electrică nocturnă. Am fost primul oraș din ţară cu bazin care făcea concursuri nocturne. La Lugoj s‑a ţinut finala Campionatului Naţional de Juniori în nocturnă. Era ceva deosebit pentru ţară. Nimeni până atunci nu reușise, nici Bucureștiul n‑avea. Nu era o instalaţie perfor­mantă, dar era una bună, dacă s‑au putut ţine campionate naţionale… Am avut meciuri internaţionale de polo la Lugoj, cu Naţionala de Tineret a Bulgariei, cu echipa din Polonia ??Amirala Lod ?. Am avut echipă bună de polo.

(Ce‑mi puteţi spune despre bunicii sau străbunicii dvs. ?)Bunicii mei ? Despre bunici îmi mai aduc aminte… că bunica era proprietara unei mori, moara ?Clara?, care și astăzi mai există în Lugoj. Și după care eu mai aștept să devin moștenitorul legal. M‑am înţeles foarte bine cu bunica, era o femeie foarte cumsecade. Despre bunic nu‑mi mai aduc aminte, pentru că era mort când eu m‑am născut. Dar de bunica îmi aduc foarte bine aminte. Tata a lucrat ca jurist la moară, el conducea toată moara. De locuit am locuit în cadrul morii, acolo aveam locuinţa, dar aveam intrare separată, nu intram prin moară. Am lucrat o perioadă bună și în moară, ca fochist. (Și bunica dvs. era tot evreică ?) Și bunica, toţi, din neam în neam, și bunicii după mama, și bunicii după tata, toţi erau evrei. Toţi sunt înmormântaţi în cimitirul evreiesc din Lugoj.

(Ce alte amintiri mai aveţi din perioada tinereţii ? Unde obișnuiaţi să vă distraţi cu prietenii dvs. ?) Cu prietenii eu m‑am avut foarte bine, indiferent că erau germani, că erau maghiari, ne‑am înţeles foarte bine. N‑am avut probleme deosebite niciodată. Eu locuiam la a doua casă de la liceul german și m‑am avut foarte bine cu ei, n‑am avut probleme. Am avut chiar un prieten german, cu care și astăzi mă înţeleg foarte bine. E un artist, locuiește la München, Ternovici Buju. N‑am avut niciodată probleme cu etniile, ca evreu. Și la liceu doar asta a fost, că nu ne‑a dat voie să mergem la școală, dar în rest… N‑am avut colegi care să mă jignească că sunt evreu sau, cum se zicea atunci, ?jidan?.

(Și unde obișnuiaţi să mergeţi când vă distraţi ?)În oraș, pe Corso, ne plimbam, sau la ștrand, asta mai târziu, bine‑nţeles. Era pe Timiș ștrandul pe butoaie plutitoare și acolo ne întâlneam. Acolo am învăţat și eu să înot. Era prin anii… ?32‑?33, când am învăţat să înot la un ștrand pe butoaie plutitoare.

(Cum v‑aţi cunoscut soţia ?)Eu am mai fost însurat înainte și am divorţat. N‑am avut atunci copii și am cunoscut‑o pe soţia mea, care avea un soţ… nu vreau să jignesc pe nimeni, dar era cam beţivan. Și nu știa cum să se scape. Eu eram în perioada aceea chiar neînsurat… Ne‑am simpatizat. Ne‑am cunoscut aici, în Lugoj, i‑am făcut curte vreo șapte ani, cred, și după aceea s‑a născut fetiţa. Eu aveam 50 de ani când s‑a născut fetiţa mea. Și de atunci am rămas împreună, iar după aceea ne‑am căsătorit.

(Cum vă implicaţi în viaţa Comunităţii Evreilor ?) Înainte vreme, într‑adevăr lucram și nu prea puteam frecventa sinagoga, decât cu ocazia sărbătorilor, pentru că nu puteam pleca de la lucru, nu ne dădea voie. Eu inventam fel de fel de pretexte când trebuia să merg la Roș Hașana, Iom Kipur : ziceam că trebuie să merg în oraș pentru o treabă, dar nu spuneam că merg la sinagogă, pentru că nu era voie. Și în perioada aia nu prea contribuiam, pentru că nu era voie. Dar în perioada cât am fost la școala primară, am făcut și piese de teatru, jucam în ele. Așa era în perioada aceea, erau sioniștii, și tata era sionist, și unchiul meu. Erau cluburi evreiești la Lugoj… Clubul Sioniștilor.

Când s‑a făcut democraţia, după ?89, am fost ales președintele Comunităţii până în ?91, o perioadă fructuoasă, în care am reușit să fac pentru Comunitate sinagoga mică. Acolo am avut chiriași și i‑am evacuat. Sinagoga mică sau sinagoga de iarnă e lângă cea mare. Asta e frumoasă, însă iarna îngheţi de frig în ea. N‑avea nici un fel de încălzire. Atunci am făcut în cadrul Comunităţii, lângă biroul Comunităţii, am făcut o sinagogă, practic o cameră în care ne adunăm, suficienţi pentru câţi suntem azi : treizeci și șase sau patruzeci și șase, nu mai știu exact. Atâţia mai suntem azi în Lugoj, iar media e peste 60 de ani. Tineret nu mai avem deloc. Uite, fiică‑mea, care e evreică pe jumătate, a plecat în Israel definitiv pe 7 decembrie 2000.

(Știu că aveţi o căsătorie mixtă, v‑aţi căsătorit cu o româncă ortodoxă. Cum vă împăcaţi ?) Foarte bine, practic noi ţinem toate sărbătorile : ea ţine cele evreiești cu mine, eu ţin cele ortodoxe cu dânsa. Și fata tot așa : când era Anul Nou sau Iom Kipur, era bucuroasă să meargă cu mine la sinagogă. N‑a lipsit niciodată de la slujbele religioase. Din păcate, la Lugoj nu mai avem cine să facă o slujbă rituală așa cum trebuie. Pentru că nu mai avem decât un singur om care știe să citească cărţile. Din păcate, nu cunosc limba ebraică, nimeni în Lugoj nu mai înţelege ce se citește. Dar se citește regulat. E un lucru trist, dar din păcate adevărat.

Îmi aduc aminte că‑n perioada războiului, prin ?39‑?40, foarte mulţi evrei au fost aduși din Basarabia și din Cernăuţi. Atunci s‑a mai făcut pentru ei o sinagogă în curte. Practic nu era o sinagogă, era o cameră de rugăciune. În perioada aceea eram peste 2000 de evrei la Lugoj. Noi, copiii, nici nu prea mai aveam loc atunci în sinagogă.

(Cum aţi trecut prin perioada legionară ?)Perioada legionară a fost foarte grea, foarte critică. Deși eram copil, aveam doar 15 ani, rebeliunea ne‑a prins chiar la înmormântarea unchiului meu, la cimitirul evreiesc. Nu știam cum să fugim acasă ca să ne închidem, că pe stradă erau împușcături, demonstraţii. Ei nu știau, că nu scria pe fruntea noastră că suntem evrei. Dar pot să zic că noi am scăpat cu bine. Nimeni din familia noastră n‑a avut de suferit. E adevărat că legionarii ne‑au luat moara, o perioadă scurtă, după care ne‑au dat‑o înapoi. Atunci a venit, în ?48, naţionalizarea și ne‑au luat‑o de tot. Și acuma noi, urmașii, sperăm s‑a primim înapoi.

(Dar n‑a trebuit să faceţi muncă obligatorie ?)Când am împlinit vârsta de 18 ani, în ?44, ne‑au chemat pe toţi la muncă obligatorie. Adică ce reprezenta munca obligatorie ? Ne puneau la săpat șanţuri, la săpat adăposturi în parcuri, curăţat zăpada pe străzi. Era un fel de bătaie de joc. Oamenii treceau pe lângă noi și parcă scuipau pe stradă când vedeau că noi lopătam zăpada în oraș. Le era ciudă pe noi, deși noi n‑aveam nici o vină, eram puși acolo cu un ofiţer, cu un comandant după noi. Dar am făcut treabă. Unii, care erau mai vârstnici, i‑a dus la Piatra Olt. Și tatăl meu, ca ofiţer, a fost dus acolo. Unii au stat și trei‑patru ani acolo. Pe mine m‑au luat mult mai târziu, pentru că, în perioada aceea, eram copil, în ?44 am avut 18 ani. (Îi duceau doar pe evrei ?) Numai pe evrei, numai pe evrei. (Și din Lugoj cam câţi aţi fost ?) Eu cred că de aici, din Lugoj, au fost vreo treizeci‑patruzeci, că nu erau atunci așa mulţi evrei. Pe ăia din Cernăuţi, care au venit, pe ăia nu i‑au dus, doar pe lugojeni.

(Dvs. sunteţi un evreu credincios sau indiferent ?)Nu, mai mult credincios decât indiferent. Nu pot să zic că sunt foarte credincios, dar în fiecare Sâmbătă și la toate sărbătorile frecventez sinagoga, și la ora actuală, deși am 75 de ani. Din păcate, ne adunăm destul de greu în fiecare Sâmbătă nouă‑zece oameni ca să ţinem o slujbă. În fiecare Sâmbătă suntem chemaţi la Tora, nu citim noi, dar spunem rugăciunile în limba ebraică, pe care le‑am memorat.

(Și purtaţi chipa ?)Da, categoric. Și tálitul. Păi nu putem merge la Tora fără tálit.

(Mergeţi cu ele și prin oraș ?)Nu. Dar mai ieșim câteodată din biserică și uităm chipa în cap. Dar nimeni nu se leagă, nu interesează pe nimeni. Astăzi pe nimeni nu mai interesează că de ce ai aia pe cap sau ce faci.