Între spaţii ale amintirii și locuri ale memoriei.Comemorarea a 15 ani de la revoluţie, în Timișoara

Introducere

Comemorarile sunt practici sociale recurente care fac posibila amintirea în comun, articulând astfel, memoria colectiva a unor evenimente istorice fondatoare. Din aceasta perspectiva am ales sa analizam a-XV-a editie a comemorarii revolutiei române.

Literatura destinata comemorarilor – în special editiilor jubiliare ale comemorarii revolutiei franceze – propune o perspectiva duala, care ia în considerare atât ?practicile simbolice? prin care se celebreaza trecutul, cât si ?mizele strategice din câmpul politic? al prezentului[1]. Comemorarea, departe de a fi doar gestionare a trecutului în prezent, este si demers critic, reflexiv asupra prezentului, ca si proiectie a unui viitor comun.

Studiul nostru subscrie acestei perspective focalizând însa, mai atent, practicile sociale prin care sunt transmise si reactivate semnificatiile unui trecut recent si prin care se negociaza sensurile memoriei colective, în dialectica dintre ceea ce este memorabil si ceea ce este dat uitarii. Accentuam, asadar, latura performativa a comemorarii, cea care, în argumentul lui Connerton, face posibila transmiterea si sustinerea memoriei sociale[2].

Comemorarea se desfasoara într-o densitate semantica configurata de locuri ale memoriei si de gesturi comemorative. Din genul vast, vag definit al locurilor memoriei[3] ca entitati concrete sau abstracte, constitutive memoriei colective, ne oprim în acest studiu mai ales asupra monumentelor revolutiei, asupra edificarii si semnificarii lor.

Încercam sa aflam cum se constituie locurile memoriei revolutiei române si prin ce practici sociale sunt ele consacrate astfel. Ipoteza cu care lucram este aceea ca spatii ale amintirii (adesea traumatice, în cazul revolutiei române) sunt convertite în locuri ale memoriei, numai atunci când exista o vointa de memorie care sa le edifice si practici sociale recurente care sa le reactiveze sensurile.

Astfel de practici sunt comemorarile, celebrarile în comun ale trecutului. Urmarim desfasurarea gesturilor comemorative în secventialitatea lor, identificând actorii sociali ai comemorarii si relevând destine ale revolutiei, analizând practici discursive si non discursive, ritualuri religioase si civile. Circumscriem spatiul si timpul comemorarii dupa coordonatele lui atunci si acolo, ale momentelor si locurilor celebrate, din perspectiva lui acum si aici, ale spatiului si timpului celebrarii. Practica recurenta care afirma continuitatea cu trecutul, comemorarea implica o istoricitate, o dimensiune diacronica specifica. Descrierea densa a comemorarii revolutiei, pe care o propunem în acest studiu, prilejuieste asadar, o raportare la evenimentele din decembrie 1989, prin prisma mizelor sfârsitului de an 2004. A cincisprezecea editie a comemorarii revolutiei se petrece în proximitatea unui context politic particular – cel al recentelor alegeri parlamentare si prezidentiale din noiembrie- si a celui religios, peren, al ajunului Craciunului. Vom urmari pe parcurs modalitatile prin care aceste proximitati interfereaza cu semnificatiile comemorarii. Perspectiva pe care o oferim asupra comemorarii revolutiei în Timisoara se hraneste din faptul de ?a fi fost acolo?, ca observatori participativi. Naratiunea noastra încorporeza reflexiv si critic discursuri si practici sociale specifice acestei celebrari, pe care le-am obtinut prin metode de cercetare calitativa: observatie participativa, interviuri semi-strucuturate, înregistrari audio si video ale desfasurarii evenimentelor, monitorizarea presei scrise si audiovizuale din acea perioada. Aceasta relatare foloseste persoana I plural, mai putin ca un emfatic plural al majestatii si, mai degraba, în numele experientei de teren comune, a unei mici echipe de cercetare pe care am coordonat-o în cadrul unui proiect itinerant desfasurat între 15-22 decembrie 2004, în Timisoara, Bucuresti si Cluj. Studiul de fata valorifica cercetarea de teren a comemorarii din Timisoara, între 16-19 decembrie 2004 si ramificatia ei în Bucuresti, în 20 decembrie.

Prin faptul de ?a fi fost acolo?, în buna traditie a antropologiei culturale, tintim spre o cunoastere intima, din interior a unei realitati sociale, care sa înfrunte naratiunile dominante despre revolutie ? ca versiuni despre trecut, simplificatoare si instrumentalizate politic – si urmarim, în buna vocatie a istoriei orale, sa dam glas acelor naratiuni care ar fi altfel, mai degraba istorii nespuse sau discursuri prea putin vizibile pe scena publica

Logica interna a comemorarii

?Program aniversar- comemorativ?

În Timisoara evenimentele din decembrie 1989 sunt celebrate într-o alternanta de zile comemorative si aniversare, prin practici simbolice care fac distinctia între zile de doliu si zile de sarbatoare, între moartea violenta si victoriile repurtate atunci de timisoreni, singuri împotriva opresiunii concertate a regimului ceausist. Gesturile comemorative prezerva o anume simetrie între atunci si acum structurând astfel, memoria colectiva locala. Reiterata anual, organizarea manifestarilor fiecarei zile revine acelor asociatii de revolutionari care reunesc participanti remarcati în anumite momente si locuri cheie din trama evenimentelor.

Astfel, ceremonia zilei de 16 decembrie este organizata de societatea A.L.T.A.R., (Asociatia Luptatorilor Timisoreni Arestati în Revolutie), împreuna cu Primaria. Timisorenii aniverseaza în aceasta zi bucuria începutului revolutiei si deznodamântul fericit pe care l-au trait în final cei arestati politic în acele zile[5], marcate prin edificarea de catre Memorial, de-a lungul celor 15 ani, a 12 monumente ale revolutiei. Zilele aniversare de 19 si 20 decembrie, organizate de Asociatia Victoria (care reuneste în principal protagonistii din balconul Operei), marcheaza chemarea la greva generala a platformelor muncitoresti si celebreaza transformarea revoltei în revolutie, prin instituirea atunci a primei formatiuni politice necomuniste, Frontul Democratic Român. Ciclul comemorativ timisean se închide în 20 decembrie cu marcarea prin sunet de sirena, a momentului în care Timisoara a devenit primul ?Oras liber?.

Însa spiritul Timisoarei nu ramâne încapsulat în propria-i memorie. Aproape în fiecare an, în noaptea de 19 spre 20 decembrie, unii participanti (urmasi ai martirilor, mai ales) pleaca la Bucuresti, într-un pelerinaj care reface discret si dureros un traseu tragic, în timp ce altii (în special oficialitati) continua în capitala, în 21 si 22 decembrie, seria comemorarilor nationale. Mai mult, la Timisoara, printre actorii sociali ai manifestarilor comemorative sunt si persoane venite din alte orase ale tarii, membrii ai diverselor asociatii de revolutionari, care participa apoi, la comemorarile din capitala si din localitatile proprii, în Resita, Lugoj, Arad, Craiova s.a. Exista asadar, un aspect itinerant al comemorarilor, care reflecta ramificarea evenimentelor din decembrie 1989 pe cuprinsul întregii tari.

În virtutea experientei de observatori participativi, relatarea noastra încearca sa configureze un univers de sensuri si semnificatii pe care gesturile comemorative si locurile memoriei Timisoarei le degaja. Nu vizam semnificatii atemporale, structurale, general valabile, ci încercam sa le relevam pe acelea care se nasc din tensiunea proximitatii unor contexte culturale, politice, sociale în care aceste practici sunt imersate.

Comemorarea ca bilant

?Fata de asteptarile de atunci, împlinirile de azi sunt prea putine?

Deschiderea festiva a ?Programului aniversar – comemorativ 15 ani de libertate. Decembrie 1989 – decembrie 2004?, poarta semnul datoriei de a nu uita: ?Timisorenii nu au voie sa uite?, ?uitarea este cel mai periculos lucru ce ni se poate întâmpla?[6]. Participarea publica tot mai redusa an de an, este simptomul îngrijorator al dezinteresului si al epuizarii premature a energiei mobilizatoare de celebrare în comun a evenimentului fondator al democratiei românesti postcomuniste. De aceea, organizatorii încearca în aceasta editie sa se adreseze unui public mai larg, inserând în program si elemente de spectacol, potential atractive pentru generatia tânara. De altfel, în sfera publica exista prea putine tentative de a transmite si de a coagula memoria generationala a revolutiei române. Aceasta continua sa fie fragila, fragmentata, eliptic