Silvia Ivan, n. 11 septembrie 1918, Jibou, judeţul Sălaj
(Sotul dumneavoastra a coordonat, în calitate de director, saptamânalul "Fruncea" din 1934 pâna în 1944. Se poate spune ca titlul ziarului era emblematic pentru o stare de spirit ce exista atunci în Timisoara si în întreg Banatul?) Era starea lui de spirit. I-a fost foarte drag Banatul; el s-a nascut aici în Banat, în Macoviste, un satuc mic, în Caras, în 1905, în 5 iunie. I-a fost foarte drag Banatul si, de aceea, împreuna cu scriitorul George C. Bogdan s-au gândit ce sa faca, cum sa faca… "Fruncea" e un cuvânt foarte uzitat si de acolo, titlul.
(Redactia ?Fruncei" a functionat chiar aici, pe Eugeniu de Savoia, la numarul 9.) Aici a fost redactia, sotul meu lucra cu un singur om, cu Dezso, care facea si pe curierul. La început, sotul meu locuia în Balta Verde, dar nu i-au ajuns banii pentru revista, asa ca a vândut casa si a luat apartamentul asta. A fost cel mai ieftin apartament fiindca era întunecos. Si a zis: Îl iau cu o conditie: sa-mi faceti un geam aici. Unicul geam unde am soare din februarie pâna în octombrie. Aici a fost revista. Revista era o revista-magazin, cu moda, cu întâmplari, cu articole politice, un fel de saptamânal de informatie… chiar si polemica pe diverse teme. De exemplu, când s-a construit Catedrala, el, ca banatean, nu era de acord cu stilul Catedralei care era strain de Banat.
(Exista, deci un sentiment al superioritatii pe care sotul dumneavoastra dorea sa-l evidentieze. De unde credeti ca venea acest sentiment de mândrie locala?) Banatenii au sentimentul acesta al superioritatii, poate nu si nemotivat. Vi s-a parut ca acest sentiment de superioritate era întretinut în mod artificial?) Nu. Era înnascut. Si nu era nemotivat, pentru ca eu mergeam cu Opera în concerte în tot Banatul si am putut sa fac deosebirea între oameni, chiar între tarani. Si zic ca au câstigat de pe urma austriecilor si a contactului cu alte nationalitati. Taranii sunt foarte înaintati si din punct de vedere intelectual. Si în gospodarie erau foarte pusi la punct. Au învatat de la austrieci. (Aveati concerte cu Opera si la sate?) Da, si mergeam cu camioanele… Chiar ieri am vazut un documentar despre calea ferata Oravita – Anina, cale ferata facuta de austrieci acum o suta cincizeci de ani. Si atâtea emotii am avut: ca atâta am batut drumul ala, ca l-am vazut si primavara si toamna, frumos era! Si cu camioanele plecam… Stateam la hotelul din Oravita si de-acolo bateam toate satele. Teatrul din Oravita nu mai functiona. La sate noi am cântat opera si, când am iesit, odata ne astepta un grup de tineri: Mai, ce cântati aici, cântati-ne muzica usoara! Dar, în general, am fost primiti bine, ne primeau preotul, învatatorul, ne invitau la masa… Uneori nu era de gasit directorul caminului cultural si noi îl asteptam stând pe santuri….
Mama lui Ivan l-a nascut pe când avea cincisprezece ani, era taranca, iar socrul meu trebuia mereu sa se mute unde era numit. Mama lui Ivan n-a vrut: ?Nu ma duc de lânga mama!? Era un copil, nu ? ?Fara mama nu ma duc!?. El l-a luat pe Ivan si s-o casatorit pe urma cu o unguroaica, mama Roza îi spunea, si l-a crescut foarte… în stil de mic burghez, dus la extrem. Când se ducea în vizita undeva, n-avea voie sa stea decât pe un scaun si n-avea voie sa primeasca ceva, daca i se oferea. Pe strada n-avea voie sa dea cu batul pe garduri, cum fac copiii sau sa sara într-un picior. De-aia era foarte timid Ivan… Tatal lui Ivan era iarasi un om asa încuiat, nu se manifesta. A divortat pe urma, ea s-a îmbolnavit de-o nevroza. Mi se pare ca în Oravita s-au despartit. Socrul meu a fost angajat la stat, era statul maghiar pe vremea aceea, se ocupa de plantarea duzilor pentru viermii de matase, când l-am întâlnit era înca la pepiniera din Oravita. A lucrat si în Ungaria si în Serbia, în Banatul sârbesc, atunci nu era deosebire…
Si Ivan a facut scoala în limba maghiara; a început clasa a întâia la Ujvidek, în Ungaria… Socrul meu planta duzi pentru cresterea viermilor de matase în aproape toata Ungaria si Transilvania, pe marginea drumurilor. Si unde era tatal lui plecat, acolo facea si el scoala… Si atunci a venit la Timisoara socrul meu si a cumparat casa asta în Balta Verde, el s-a înscris la Loga si-atunci a învatat româneste.
Pe bunicul lui îl chema Strain Ivan. Banuiesc eu c-o fi venit din Sârbia. Si pe tatal lui îl chema Iacob. Tatal lui a mai avut un frate. Socrul meu a lucrat pâna la nouazeci si doi de ani la pepiniera din Oravita. Mergeam cu Simina vara acolo si Simina i se aseza în brate si el statea asa, cu bratele în jos, parca jenat, n-o îmbratisa sau sa se joace cu ea…
Si sotul meu avea emotii foarte adânci pe care nu si le exterioriza. Era un om foarte sensibil. Nu era prietenos. Îl tot certam: Treci prin casa cu oamenii care ai trait si nu legi o vorba cu ei, nu întrebi ce mai faceti, cum ati dormit…. Zicea: ?Ce am cu ei?? Asa-s banatenii, sa stii. Si în Franta s-a obisnuit asa, zicea: ?Francezii nu sunt sociabili. Nu te cheama la ei în casa!?.
(A fost alegerea lui sa faca Scoala Politehnica?) Socrul meu a zis: ?Ori te faci popa, ori te faci inginer!?. Stii cum era atunci: popa sau inginer! Popa… Era cam ateu el. Si în Germania n-a vrut sa mearga. Si-a ales Franta. Îi era drag de Franta si s-a dus în Franta si-a facut Scoala Politehnica. (Erau considerate meserii sigure? Sau de prestigiu?) Erau de prestigiu… merge pâna astazi, eu am o cumnata, sotia lui frate-meu si are un baiat: ?Inginer trebuie sa fie!? Nici nu l-a întrebat. Nu stiu ce-ar fi dorit sa fie… Si-a facut Îmbunatatiri Funciare.
Sotul meu si-ar fi dorit sa fie profesor de lingvistica, sa se ocupe de lexic. Zicea: ?Am gresit ca am facut constructii de avioane?, aici era numai la Brasov si n-a vrut sa mearga, n-a vrut sa paraseasca Timisoara si, pe urma s-a apucat de literatura, asta îl pasiona grozav. Avea o sumedenie de dictionare: croata, sârba, germana, maghiara…
Pe când se afla în Franta, el era un fel de prieten tânar al lui Traian Vuia; Vuia era mentorul lui. În orice pas… Când s-a casatorit s-a dus si l-a întrebat daca cu o frantuzoaica e bine sa se casatoreasca, daca e bine sa faca o revista la Timisoara… Are si o fotografie de la Vuia cu dedicatie.
La un Craciun s-a dus la Brâncusi sa-l colinde, împreuna cu un grup de studenti români. Zice ca Brâncusi a fost asa cu ochii în lacrimi… si nu era de obicei vorbaret, dar a fost foarte emotionat. Si ei au fost emotionati.
Deci, la Paris a studiat la Scoala Politehnica, si era prieten bun cu Alexandru Damsescu, de vârsta lui, care a cazut apoi cu avionul. Ivan a scris o carte despre viata lui, ?Fericitul zburator?. Are o strada aicea, Alexandru Damsescu, pe undeva prin Iosefin.
El a stat la Paris sapte ani, a studiat acolo si a fost si inginer la fabrica de masini Licorn… are si acte de vechime, vreo trei ani a fost acolo, pe urma a fost somer… Si s-a casatorit acolo… A stat la Paris sapte ani, pâna în ’34. Si a venit cu dorul asta de casa. Fiind la Paris, s-a sfatuit cu Traian Vuia ce sa faca, sa vina acasa, ca vrea sa faca o revista.
Vuia l-a sfatuit sa o aduca pe Yvonne aduca aici. Ea era din Meulon, o suburbie a Parisului, erau o familie foarte mare. Parintii ei erau proprietari de brutarie si moara. Ele erau mai multe surori si ea era cea mai mare.
Era o casnicie de nedescris… Toata Timisoara îi admira, eu eram studenta la Conservator în vremea aceea si ma uitam la ei ca la o icoana. Erau mereu împreuna. Apoi, când el a fost concentrat la Caracal, ea a condus revista, a învatat româneste…
În ?42 începuse sa nu prea mai mearga ziarul. El era plecat si a ramas ea. Ea a învatat româneste, îi scria carti postale… el era pe front în Basarabia, a ajuns pâna în Crimeea. Îi scria într-una: ?Cred ca n-am facut greseli prea multe.? Dar era perfect. Corespondau, îi spunea care era situatia cu revista… scrisorile erau trecute prin control, prin cenzura. El îi dadea indicatii, ce sa faca, cum sa faca, o alinta Pepe…
Yvonne a murit în 1942 când el era înca pe front, în Crimeea. Era însarcinata si era foarte slabuta… si s-a stins. Si el a aflat ca îi e rau… În timp ce se întorcea, în Bucuresti a aflat ca a murit…
Apoi, dupa ce s-a întors de pe front, a lucrat un timp la ziarul "Vestul" si a fost învinuit apoi ca, lucrând la "Vestul", a fost dusmanul comunistilor. Pe urma s-a dovedit ca el scris cronici de arta, nu politice.
(Nu v-a povestit cum s-au cunoscut ?) Nu, nu mi-a povestit cum s-au cunoscut. Cât era la cantina, tot de ea îmi vorbea. I-am spus ca am vazut-o pe strada si probabil ca asta îi dadea imboldul sa vorbeasca despre ea. Si eu l-am ascultat cu mare drag pentru ca toata Timisoara zicea: ?Cea mai frumoasa casnicie din Timisoara e asta!? Si asa ne-am împrietenit… iubind-o amândoi pe ea. Mai traia pisica ei, un motan negru, care m-a acceptat. Seara, eu mai citeam în pat, el mai lucra în birou, iar motanul se aseza pe coltul patului si se uita când la unul, când la altul, numa? nu zicea: ?Hai odata!?… pentru ca dormea cu noi în pat si astepta si el sa se culce.
În timpul comunistilor a avut de suferit, l-au confundat de la partid; o tovarasa de la partid l-a confundat cu un pictor, Alexandru Chira care fusese legionar, care are reproduceri prin ?Fruncea? si i-a facut un portret lui Ivan. Purtau amândoi barba colier. Si l-au pus la index. Si el era un om prea mândru pentru a-si netezi cararile… Eu i-am spus: Du-te si vorbeste, ca esti confundat si ca… ?Nu ma duc sa ma dezvinovatesc de ceea ce nu am facut!?… El lucra pe la ziarele locale, colaborator la ?Scrisul banatean?, scria cronici de opera.
Scriitorii l-au pretuit, s-a dus la ei pentru ca si mirosul de tipografie îi dadea asa o stare de beatitudine, mirosea ziarele, ca el si cu ?Fruncea? a fost de toate, se ducea si la tipografie. Lucra foarte mult si cu mare placere. S-a dus la Uniunea Scriitorilor si a cerut sa fie primit si a fost respins. Târziu de tot, în martie 1972, când a murit, i-am gasit în servieta cererea de primire în Uniunea Scriitorilor cu câteva recomandari din partea unora. N-a îndraznit de frica sa nu-l respinga iar. Si asta l-a… nu pot sa spun ca l-a distrus moral, pentru ca a ajuns la Cooperativa ?Avântul?, o cooperativa de invalizi, a ajuns sa conduca o sectie de copiat note muzicale. Cum a ajuns la asta? S-a casatorit cu mine si îmi trebuiau partituri. Si a zis : ?Ia sa vad daca pot sa fac eu asa ceva!? Si a scris asa de frumos!… un album întreg, ca îmi trebuiau partituri si trebuia sa le copiez. Si a zis odata: ?Uite ca mai am o meserie!?.
Un coleg de-al lui, Gusti Miclea, tot fost ziarist, care era la Opera administrator, zice: ?Mai Ivane, pune-te tu si scrie note muzicale, ia vezi tu cooperativa aia…?, ca era o criza de stime, care erau partea orchestrala a fiecarui instrument dintr-o partitura de orchestra. Si-atuncea, s-a oferit la Cooperativa sa faca o sectie din asta care a mers foarte bine. Au copiat note muzicale si pentru Bucuresti si Iasi… Îsi împrumutau operele astea… pâna când a ajuns sa faca si imprimate pentru diferite întreprinderi, ca atunci tipografia mergea foarte greu, era foarte încarcata. Are si o inventie: o cerneala. Era asa un bloc mare, cât o coala de hârtie, un fel de lut cu glicerina si a inventat o cerneala, cu care scria pe hârtie de calc si îl punea pe lutul ala si se imprima… A facut pentru fabrici, ca era birocratia în floare si se cereau acte multe. Acolo a lucrat si doamna Cosar si mama actualului director al Operei, doamna Murgu, si mai erau vreo patru persoane, erau multe care au lucrat si-acasa, era foarte mult de lucru.
Pe mine m-a durut sufletul, ca l-am gasit odata maturând trotuarul în fata pravaliei. Nu ca m-am simtit umilita, dar mi-o parut rau de el, stiam ce stofa are. Facea orice lucru cu mare placere, nu s-a simtit umilit niciodata, orice a facut!
Lucrul asta mi se pare ca i-a fost în detriment: s-a împrastiat pe foarte multe subiecte: istorie, literatura, ziaristica, lingvistica. Zicea: Eu trebuia sa ma fi facut lingvist. Si pe mine m-