(Care erau motivele părinţilor de înscriau copiii la Liceul Piariștilor? Li se oferea la această școală o anume educaţie?) Era o școală foarte bună. Acum doi-trei ani a primit un ungur premiul Nobel, Póla Georgi, chimist, de aceea știu, căci a făcut Liceul Piariștilor. Foarte mulţi intelectuali de renume au făcut Liceul Piariștilor. Liceele piariste erau în sfera culturii catolice, cum este la români Sfântul Sava.

(Echivalentul Liceului Piariștilor era pentru fete, Notre Dame?) Echivalentul feminin, pentru fete era Notre Dame-ul.

(De ce credeţi că se făcea atunci o educaţie separată a fetelor și a băieţilor?) Asta era la modă pe atunci, așa zisa morală sexuală, care era foarte severă. Eu zic, slavă Domnului că ne-am dezvăţat. Deja în secolul XX era depășită această educaţie pe sexe, că nu mai corespundea lumii.

Cât de liberală și cât de liber cugetătoare era școala... Eu am învăţat darwinism de la doi oameni: de la taică-meu și de la fostul meu diriginte, profesor de biologie.

La liceu majoritatea profesorilor erau călugări, dar am avut și profesori civili și foarte bine am dus-o. Cât de liberală și cât de democratică era școala în 1939, când eram în clasa întâi. Atunci s-a dat o dispoziţie conform căreia elevii de origine evreiască nu pot frecventa școlile publice.

Aveau școlile lor, dar erau foarte puţine. De exemplu, eu aveam o cunoștinţă care era din Turda și trebuia să vină la Timișoara, căci aicea era un liceu evreiesc, Liceu confesional israelit, care a avut dreptul să examineze și să dea diplomă.

La școală am avut în clasă, prin ?60 doi elevi evrei, unul era Weiss și mai erau doi elevi care erau creștini deja, din părinţi evrei creștinaţi. A venit legea să fie daţi afară. Noi am plecat acasă, dar ei au fost reţinuţi de unul dintre dascălii noștri, care le-a spus așa: ?Uitaţi copii, am primit o dispoziţie și nu noi vrem acest lucru, ci statul ne obligă să nu vă mai acceptăm în școală. Eu vă doresc să vă descurcaţi cât mai bine și oricând veţi avea nevoie de ajutorul nostru, dacă vi-l putem da, o să vi-l dăm.? Și apoi acei elevi care au fost de origine evreiască, ai căror părinţi erau creștini, au fost  reprimiţi, ceea ce nu s-a făcut în nici un alt liceul.

Asta mi-a povestit-o un bătrân, pe care întâmplător l-am cunoscut, cred că în 1952. Noi am fost evacuaţi din locuinţa în care am stat, că nu știu ce club s-a făcut acolo, Clubul pompierilor și am fost mutaţi în Piaţa Victoriei, unde-i Palace-ul. În acea casă am fost mutaţi, iar când ne mutam, am întâlnit un bătrân, care s-a numit Eleg bacsi. Eleg era numele de familie. El era evreu și era atunci în curs de emigrare, însă el n-a vrut să plece ci fiica lui a vrut să plece în Israel. Acesta mi-a povestit că în timpul războiului, când erau alarme, mai ales bombardamente, atuncea în adăposturi era deja, de multe ori, o atmosferă de linșaj, ?că evreii sunt de vină că ne bombardează americanii și englezii?. Ei, atuncea când venea bombardamentul, nu s-au dus în pivniţă la blocul Palace, ci mai repede au fugit la Piariști, unde este acuma Biblioteca Politehnicii, acea porţiune a clădirii, unde era adăpost antiaerian. Ușa era evident mereu deschisă pentru că era alarmă. Au intrat și au stat acolo, căci călugării i-au primit întotdeauna și nici o remarcă nu s-a făcut, că ?voi nu aveţi adăpostul vostru și de aceea veniţi aicea?. Ba, de mai multe ori, când alarma s-a terminat târziu noaptea și au fost cazuri când s-a terminat și dimineaţa, atuncea i-au invitat și la o gustare de dimineaţă, la un pahar de lapte.

(Dumneavoastră ce aţi prins din al II-lea război mondial? Ce vă amintiţi?) Păi, mi-amintesc de două bombardamente, unul englez, altul american. Zona gării a fost rasă atunci. Am prins bombardamentele, efectiv de teroare ale nemţilor, toamna în septembrie. Nemţii au încercat să ocupe Timișoara, venind din Serbia, să prindă nodul feroviar și au lansat câteva bombe pe aici, evident obiective militare foarte importante, cum este Sinagoga din Cetate. (De ce tocmai Sinagoga?) Pentru că e Sinagogă. Se văd și astăzi schijele, pentru că nu s-a reparat. O bombă a căzut pe Spitalul Militar, care iarăși a fost un obiectiv militar foarte important, la fel și Sinagoga. De aicea se vede că războiul totdeauna ajunge până la nebunii, că asta a fost o nebunie fiindcă nu avea nici o importanţă militară să bombardezi un spital, ba chiar în contra convenţiilor internaţionale, sau să bombardezi o Sinagogă care era și goală.

Stăteam atunci la coadă la pâine, căci pâinea era raţionalizată și aveai bonuri.

(Ca și în perioada comunistă, de altfel) Păi, în orice perioadă în care se restrâng resursele se face o raţionalizare. În perioada comunistă nu acesta era ?necazul moral?, ci faptul că nu s-a numit raţionalizare și nu s-au numit bonuri, ci s-a numit raion de microcomandă. În loc să se fi spus: ?da, am raţionalizat zahărul și primiţi un kg măcar?. Nu, ai primit bonuri cu care puteai merge la raionul de microcomandă. Deci minciuna era supărătoare.

Stăteam la coadă, dar nici atuncea nu erai sigur, că ai bon, dar se putea ca pita să se termine. Era o brutărie pe Eugeniu de Savoya, după zid, brutăria Iancso și stăteam acolo o grămadă de oameni, așa într-un semicerc înconjurând ușa brutăriei. Eram grămadă unul peste altul, ca să prindem măcar ultima bucată de pită.

Venea o companie pe stradă de soldaţi, iar într-un moment se desprinde un soldat și zice: ?Oameni buni, mergem pe front, daţi-mi voie să cumpăr o bucată de pâine!? și atunci acel bloc compact de oameni s-a desfăcut în două și am lăsat omul în faţă pentru o pită, că cine știe dacă seara sau a doua zi mai apucă să trăiască, măcar ultima pită să aibă. Nimeni n-a zis nici un cuvânt, nu s-a opus, am făcut loc și ne-am despărţit. Și astea pot fi considerate amintiri de război.