(Cum vi s-a părut comemorarea de la Timișoara?)Despre comemorarea de la Timișoara din 17-18 iunie 2001, mai mult decât în vis, ne-am adunat, copiii de altădată care ne-am recunoscut după 50 de ani de acel surghiun bolșevic, acel tăvălug care ne-a împrăștiat peste tot. Acolo mi-am revăzut niște foști colegi de clasă, foste neamuri, care undele din ele au ajuns pe la Arad (familia Ciocălănoaie). S-au bucurat când au auzit că eu sunt băiatul lui nenea Iancu, atunci când am luat cuvântul la casa de neuitat, în satul Banatului de-acolo, la așa-zisa Pădurea Verde. Înainte de a intra în muzeul satului, cum intraţi pe dreapta, la vreo 200 de metri o să vedeţi o movilă ridicată de legionari. Acolo, în Banat a fost un cuib foarte puternic de legionari, în ?46, ?49, ?50, așa cum a fost în Făgăraș, în Dobrogea. E interesant, căci scara aceea din beton, care duce până sus (căci movila e mare) se întrerupe, așa cum s-a întrerupt și al lor drum, al acestor legionari, cărora lumea nu le dă nici un fel de credit. După ce se-ntrerupe această scară sunt niște scoabe, niște cuie, băgate în pământul movilei și aproape de vârf apare iar această scară din beton. E foarte interesant. După aceea am intrat în muzeu. Ce m-a impresionat la această comemorare?!? Meritul este al asociaţiei, dar principala și cea mai grozavă percepţie a mea, de om care-am trecut prin aceste timpuri, momente care nu se pot uita, este că întreaga elită a învăţământului superior din Timișoara a răspuns cu adevărat sincer la această comemorare de 50 de ani de la deportarea în Bărăgan care mi-a lăsat o impresie foarte plăcută. Ce frumos au vorbit câţiva, dintre care și doamna Smaranda Vultur, de o curăţenie și o valoare care de câteva ori m-a făcut să plâng, acolo-n sală, în sala aceea pe care au făcut-o nemţii. Eu eram chiar în primul rând și le-am dat și le-am dat și niște pliante de la noi de-aici, de la Monument. E o lume căruia nu-i pot transmite decât toată dragostea mea, pentru acești oameni de valoare, pentru acești oameni de cultură, pentru acest corp didactic și am văzut cu cât elan și afecţiune a venit vizavi de aceste vremuri pe care noi nu le uităm, iar dânșii, s-au comportat ca și cum au trăit acolo, parcă au fost lângă noi. Daniel Vighi, Viorel Marineasa, doamna Smaranda în mod special, un profesor de istorie mai în vârstă. A mai vorbit și un șvab, care este președinte la Forum. Se vedea că este un om mai simplu, vizavi de ceilalţi, după modul de exprimare și după vocabular, dar cu câte date, cu câte expresii?te furnica tot corpul, te impresiona, ţi se dezlipea carnea de oase. Acest neamţ a fost și ?beneficiarul? deportărilor înspre Siberia și a supravieţuit. (Fischer?) Fischer, da.

E aici, în Brăila, crucea deportaţilor, la Monument, alta la Rubla, făcută de noi, cei de la Asociaţia Brăila. Anul trecut, în 28 septembrie am ridicat un mare monument, Memorialul Insulei Mari a Brăilei, cu cele 7 lagăre de exterminare din Insula Mare: Strâmba, Nedeicu, Salcia? E foarte interesant.

Banatul ne-a dat o lecţie și eu am de gând să mai facem una la ieșirea din judeţul Brăila, chiar la Bărăganu, dincolo de Rubla, lângă Dudești, lângă Bumbăcari, pe drumul care bifurcă șoseaua naţională, care drept înainte o ia spre Slobozia și în stânga o ia spre Țăndărei.

   (Consideraţi că este importantă această aducere aminte a ceea ce-a fost atunci?) Este mai mult decât importantă pentru ca să nu se repete niciodată. Am iertat, că iertarea este o virtute umană, dar nu trebuie să uităm, iar copiii noștri și copiii copiilor noștri să cunoască, deși o să fie destul de vag cu vremea, că a fost cândva un lagăr sau mai multe, undeva în Bărăgan, de muncă forţată, de acel domiciliu forţat, de acea dizlocare din rădăcini a unor oameni nevinovaţi, a unor oameni gospodari. Este istoria noastră, a poporului nostru, indiferent de naţie, că-i neamţ, că-i maghiar, că-i sârb, că-i român, că-i aromân?este istoria acestui popor amărât care-a trecut prin acest tăvălug, prin aceste caudine și a fost lăsată o rană care nu se-nchide, pentru cei care au fost în cauză. Alţii, cum sunt acești profesori minunaţi? L-am întrebat pe Silviu Sarafoleanu dacă dânșii au fost deportaţi și mi-a spus că nu, dar m-a impresionat cu câtă precizie și cu câtă dezinvoltură vorbeau. Familia Sarafoleanu a fost deportată aici la Măzăreni, lângă Urleasca.