Odată cu cedarea celor două judeţe, Dorostor și Calacra, în 1940, am ajuns, cum am spus mai înainte în comuna Nicolae Bălcescu, iar de-aici în Banat. Cauzele le-am menţionat care-au fost.

Dar, marea lovitură și tristeţe a noastră, și nu numai a noastră, ci a întregii populaţii din cele trei judeţe (Timiș-Torontal, Mehedinţi și Severin) a fost în noaptea de Rusalii, în noaptea din 17 spre 18 iunie 1951. La ora trei dimineaţa, în acea noapte ne-am pomenit cu armata, cu soldaţi și civili care ne-au spus că suntem arestaţi și până la ora 8 dimineaţa să fim la gară și să încărcăm într-o căruţă ce putem încărca.

Cum noi eram și orfani de mamă- eram 4 copii la părinţi (două fete și doi băieţi), bunica a început să plângă. Eu am ieșit afară să-mi văd câinele meu, prietenul meu, Hector, care era la poarta casei, în incinta curţii, într-un lac de sânge, împușcat de un soldat.

Am stat trei zile în gară, la Tomnatic. Noaptea veneam cu tata (eu fiind cel mai mare la părinţi) să mai luăm ceva din casă, că acolo rămăseseră animalele: vaci, porci, viţei, oi, un beci plin cu butoaie cu vin, iar producţia de cereale din acel an a rămas la I.A.S. Tomnatic.

Ne-am urcat în tren, iar la Medgidia tata i-a spus mamei lui, adică bunicii care ne-a crescut, că vom fi înecaţi în Marea Neagră. Atunci, un civil (nu știu ce funcţie avea) a strigat: ?Această garnitură va merge la Lunca Dunării?.

            Lunca Dunării nu era, nu este și nu va fi altceva decât (și asta îmi voi aduce aminte cât voi trăi) acea linie ferată, terminusul liniei ferate din România. Era capătul liniei ferate, care se oprea în spatele comunei Giurgeni, astăzi lângă podul Giurgeni.

După ce a strigat că acea garnitură va merge la Lunca Dunării, atunci bunica a spus: ?În sfârșit și copiii tăi au puţin noroc că nu ne îneacă?.

Era o căldură? Acolo ne-au așteptat niște căruţe de la I.A.S. Luciu Giurgeni.

Am crezut că vom avea o casă, însă casa noastră a fost ţărușul 510, al bunicului Stere Dumitru și ţărușul 512 al tatălui meu, Stere Iancu.

Aici ni s-a stabilit domiciliul obligatoriu până în octombrie 1955, iar altora, care mai aveau ceva de pătimit, până mai târziu.

Giurgenii Noi, cum s-a numit la început, și mai târziu Răchitoasa, aparţinea de raionul Fetești și regiunea Constanţa. Această așezare, programată în mod special, era o groapă.