În comparaţie cu alte sate care erau cu domiciliu obligatoriu, cum a fost Bucu, Fundata, Pereţi, Bumbăcari, care au avut alt regim, la noi nu se putea merge decât la Strâmba, în Insula Mare a Brăilei sau la plivit orezul.

După drepturile civile și politice câștigate sau odată eliberaţi de această situaţie grea, nu aveam unde merge. Eram complet dezmoșteniţi și nu ne cunoșteau nici neamurile.

Ca să spun câteva cuvinte despre perioada ?51-?55?noi copiii și toţi bătrânii am lucrat la I.A.S. Luciu Giurgeni, la diverse lucrări agricole.

Cei din familia noastră și alţii ca noi, care n-aveau nici o calificare, lucram la secţia întâi, la orez, unde pliveam orezul manual de acele plante sălbatice numite mohor, costrei și ţipirig.

Aici am învăţat ce-nseamnă să plivești orezul, ce-nseamnă să semeni orezul, cum să-l semeni, cu desaga pe umeri și cu un tăvălug cu boi (că așa era pe-atunci) să tulburi apa, ca să poată prindă orezul rădăcină.

            Despre școală, se știe că n-aveam voie să-nvăţăm. În ?52 am fugit la Liceul de construcţii din Galaţi, care se afla pe strada Carnabel, unde în ?53 ne-au depistat și am fost aduși, din post în post, de la Galaţi până la raionul Fetești, acasă.

            După eliberarea noastră din acel surghiun bolșevic, așa cum am spus, n-aveam nici un căpătâi material. Ne-am stabilit, mai mult forţaţi de împrejurări, în comuna Bumbăcari, raionul Călmăţui, judeţul Brăila, între Zăvoaia și Dudești.

Aici eram ai nimănui. Nemţii, maghiarii, sârbii, bănăţenii băștinași au plecat însă înapoi, spre casele lor. Noi, cei dezmoșteniţi și în 1940, și în 1946, și în 1951, nu știam încotro s-o apucăm.

După ce am fost așa-zis liberi, am încercat să ne adăpostim pe unde puteam. Noi, cei care eram mai mult decât loviţi de soartă, căci noi copiii am rămas în urmă faţă de ceilalţi colegi care aveau deja terminate liceele și plecau mai departe la facultate. Unii dintre noi au rămas simpli muncitori, iar alţii, cu voinţă, cu puţin noroc și printr-o conjunctură favorabilă, prin diverse neamuri și unchi pe la orașe, am putut să ne îndeplinim visul pe care-l aveam de mici copii, cei care am dorit să studiem.

            Situaţia grea a fost nu numai la aromâni, ci și la ceilalţi oameni, cum erau basarabenii, bucovinenii și întreaga populaţie care a rămas a nimănui odată cu cedarea ţinuturilor din Cadrilater, Basarabia și Bucovina de nord.

            Ce vreau să mai spun? În perioada de domiciliu obligatoriu (D.O.) la Giurgeni, au murit mai mulţi oameni, dar eu vreau să mă refer la familia noastră. Străbunica mea, Iancu Catrina, care avea 92 de ani a murit acolo în ?52, iar bunicul meu, Stere Dumitru, a murit în 1954 și păzesc și-acum podul Giurgeni. Sistemul comunist a distrus complet comuna Răchitoasa, inclusiv cimitirul și astfel că, în fiecare toamnă și primăvară se întorc acele oase ale lor, a celor care au murit acolo și așteaptă și astăzi să le-aprindem o lumânare, dar nu avem unde.