???..

 Într-adevăr Banatul e mai puternic. A fost și este mai puternic și în special din punctul nostru de vedere. Acum un an a fost turnat un film: "Întoarcerea acasă", care este destul de trist pentru ei, dar pe ei i-a ușurat acest film, dar noi, cei care-am rămas pe Bărăgan și-acum suntem cei care ne uităm pe viu la satele, la casele care-au rămas de-atunci, care erau acoperite cu paie, cu stuf și cu papură. Noi suntem cei care-am rămas aici. N-am avut posibilităţi să facem și noi un film, seria a doua. Dacă bănăţenii au făcut filmul "Întoarcerea acasă", noi să spunem că am rămas acasă în Bărăgan. N-am avut posibilităţi dar, probabil, cu timpul, dacă vom avea niște prieteni care ne vor ajuta financiar să aducem aminte aceste momente, pentru că aici, în Bărăgan, populaţia a fost foarte cumsecade, foarte apropiată fată de noi. Atunci toţi ne spuneau că suntem vietnamezi, coreeni, titoiști, dușmani ai poporului, dar localnicii din această zonă, din ţara Munteniei, până și inclusiv Galaţiul, au fost oameni așa de buni și de aproape de noi încât, după eliberarea noastră unii chiar s-au căsătorit, fete cu băieţi și au rămas pe aceste meleaguri. Pentru noi e casa noastră. Pentru mine, în special Brăila, este ca și cum eu m-aș fi născut, crescut aici, pentru că m-am și format aici. N-aș putea să plec din Brăila întrucât aici mi-am trăit tinereţea și toate cele ce-am povestit până acum.

(Am văzut într-o poză că era și o echipă de fotbal la Răchitoasa)Eu eram unul din fotbaliștii echipei Luciu Giurgeni. Erau și fraţii Schreiber, pe care i-am cunoscut acum în 2001. A fost foarte greu. Când am luat cuvântul la întrunirea de la Timișoara, am spus că sunt un fost locuitor al comunei Tomnatic și așa ne-am putut recunoaște câţiva dintre colegii care mai sunt. Unii au plecat, unii au rămas pe acele meleaguri?

La noi la Giurgeni a fost foarte greu că era numai orezărie și era groapa aceea, cum vă spuneam. În alte părţi însă, nu la noi la Giurgeni, unii oameni când au plecat din Banat, și-au luat grâul, porumbul, animalele și în cinci ani de zile și-au făcut aici niște gospodării înstărite. Noi, în fiecare an la Luciu Giurgeni ne păzeam de inundaţii și reparam mereu digul, să nu cumva să ne inunde. (Tatăl dumneavoastră tot la orezărie lucra?) Tot la orezărie, ca și bunica.  De dimineaţa până seara lucram, exact ca în lagărele de exterminare ale lui Hitler, ca la Dachau, ca la Auschwitz, ca la Birkenau, de dimineaţa până seara. Eu mai ieșeam pe dig, pe canalul de alimentare și mă uitam cum trece apa prin vană și intră în parcelă să inunde orezul. Noi nu știam ce-nseamnă asta, că eram complet în afara acestei culturi și bunica îmi spunea: "Intră în parcelă și treci la plivit". Eu aveam 14 ani și acum îmi pun mereu întrebarea: "La vârsta de 70 și ceva de ani, cât avea bunica, iar străbunica 92 de ani, cum putea să stea de dimineaţa până seara aplecate, să plivească orezul?" Pe noi copiii ne mai durea puţin spatele, ne mai durea regiunea lombară, dar acești bătrâni au fost mai mult decât eroi.

Unii și-au pus capăt zilelor acolo?., cei care erau studenţi prin anul doi, trei de facultate, în special nemţii n-au rezistat. Cum eram noi, aromânii, sârbii, eram mai rezistenţi la tăvălug, la aceste munci și la toate aceste situaţii vitrege pe care le vedeam cu ochii noștri în fiecare zi.