(Ce s-a  întâmplat ulterior, după această înmormântare?) Înmormântarea a avut loc la Dorohoi, nu la Herţa și toate aceste chestiuni le-am aflat ulterior, căci noi, din Herţa nici n-am știut că a avut loc pogromul de acolo. În primul rând pot să vă spun următorul lucru, ceea ce m-a surprins foarte mult: în momentul în care au intrat blindatele acestea rusești și a avut loc acest incident, și a fost singurul incident din localitate, din Herţa, nu am mai văzut trupe române care să se retragă chiar prin Herţa. Probabil că aflându-se de acest incident, trupele române care se mai retrăgeau, o făceau pe drumuri alăturate. Ca atare nu a avut loc, în primul rând n-a avut loc nici un alt incident, în al doilea rând cum v-aţi putea închipui că o populaţie civilă, care s-a înţeles perfect cu toată lumea, cum ar putea ? de unde arme, de unde, cum ? să atace trupe române? Deci pot să vă spun următorul lucru: că pentru mine a fost ceva aceasta chestiune și acest mod de abordare a fost cu totul și cu totul determinant în a mă ocupa într-adevăr și am studiat după aceea mult problema aceasta.

        (Ce s-a întâmplat mai departe?) Mai departe vă pot spune ce a urmat. Cine a putut să plece repede, a plecat; graniţa s-a închis destul de ermetic și nu s-a mai putut trece cu una cu două și a început stăpânirea sovietică. Vă pot spune că între cei 1800 de evrei, au fost și patru care au spus că au fost comuniști și au început să ţină discursuri: ce fericire o să ne aștepte după aceea... În rest însă, toată populaţia evreiască era foarte rezervată și foarte îngrijorată. Reţin discuţiile de familie dintre părinţii mei și fraţi, surori, cumnaţi, cât de îngrijoraţi erau de toată această situaţie. Întâmplarea a făcut ca familia mea să fie ceva mai înstărită, pentru că din cei 1800 de evrei din Herţa, majoritatea erau oameni săraci: meșteșugari, cizmari, croitori, tâmplari, dulgheri, cojocari, șepcari...și așa mai departe. Și o duceau destul de greu. Între ei erau și negustori, unii cârciumari, alţii băcani. Părinţii mei au avut o brutărie, au avut muncitori, au avut acareturi ? cai, căruţe cu arcuri care să transporte pâinea, să nu se turtească. Vă daţi seama că pentru astea erau și grajduri pentru atelaje, și curţile acelea cu stivele de lemne, pentru că pe vremea aceea cuptoarele se încălzeau cu lemne; erau dormitoare pentru muncitori, pentru că erau și atunci condiţii foarte stricte de igienă pentru producerea pâinii. Ca atare, erau printre oamenii mai înstăriţi. Sovieticii au dat, în loc de buletine, așa zisele passpartou-uri. Când ne-am trezit că părinţii mei au primit un passpartout, cu un număr în indicativ, 39. Și acest indicativ, 39, au aflat ei după aceea că însemna că e burjui, adică mare burghez, probabil în moldovenește. Reţin termenul ?burjui?, pentru că la un moment dat, în școală, un învăţător  mi-a spus că sunt fiu de burjui. Nu știu ce indisciplină am comis și reţin faptul că a zis: ?Se vede că ești fiu de burjui?. Imediat, în luna următoare, au acţionat foarte rapid: au naţionalizat brutăria și practic au naţionalizat toate magazinele. Au transformat Herţa într-un oraș mort. (Adică au preluat ei totul) Totul... Nici nu mai aveau voie proprietarii să se apropie. Au pus pe alţii ? care spuneau ei că sunt pregătiţi, dar vai și amar cum au fost ? și gata, era totul confiscat. Nici un fel de administraţie, nici urmă. Eih, ţin minte că a trebuit să ne și mutăm din strada principală, pe o stradă laterală, probabil că ni s-a luat și casa, dar nu reţin treaba aceasta, dar altfel nu aveam de ce să ne mutăm. Și în continuare vă pot spune că a început așa o stare din aceasta, cel puţin în familia noastră, dar nu numai, ci în tot orășelul, chiar și pentru cei săraci, că nu mai aveau ce face, nu mai aveau pentru cine lucra,  pentru că totdeauna în orășel joia era zi de târg și veneau ţăranii din jur, își reparau botine, haine, își făceau lucruri. Acum nimeni nu mai avea de lucru, iar dacă n-ai de lucru nici nu ai cu ce să te întreţii și ca atare a fost o situaţie foarte grea. Trec peste toate acestea... În fine, ce vă pot spune este că, într-o noapte de la începutul lui iunie ?41 s-au prezentat cei de la așa-zisul NKVD, viitorul KGB, împreună cu miliţia, la un număr de oameni. I-au pus să-și ia lucrurile în căruţe și din câte am aflat după aceea, le spuneau să-și ia dintr-o cameră ceva și după aia nu-i mai lăsau să intre în camera aia, și cu căruţele, familii întregi au fost la gara din Noua Suliţă, la 8 sau 10 kilometri peste Prut, și duși spre Siberia. Din localitatea Herţa, numai din orășel, au fost luate 38 de familii de evrei și o singură familie de români: farmacistul Popescu. Îl reţin pentru că a fost singurul român care a fost luat. Bineînţeles că și din satele apropiate ? acolo nu erau evrei ? au fost luaţi și gospodari, adevăraţii gospodari români și au fost și ei duși spre Siberia, pentru că erau chiaburii satelor; exact oamenii cei mai buni, cei care au muncit, cei care au agonisit, exact aceia au fost luaţi și duși în Siberia. Asta s-a întâmplat la începutul lunii iunie, deci cu foarte puţin timp înainte de a începe războiul. Și atunci sigur că părinţii mei au spus: ?Precis că în seria următoare de deportări intrăm și noi?. Și la 22 iunie, deci peste foarte puţin timp, a început războiul. N-au fost lupte propriu-zise la Herţa, au fost trageri de artilerie. În câteva puncte au căzut chiar obuze de artilerie, în orășel și au murit chiar câţiva oameni, loviţi de obuze, însă lupte propriu-zise, de infanterie, nu au fost la Herţa. Pe 5 iulie, vine cineva și îi spune lui tata că trupele române sunt chiar la marginea Herţei. Atunci eu aveam vreo 13 ani și jumătate și zice: ?Hai cu mine, că uite, vin ai noștri și am scăpat de deportarea în Siberia?. Și mă ia și mergem în întâmpinarea trupelor române. Odată cu noi mai erau vreo 30-40 de persoane, și evrei, și români. Când am ajuns în faţa trupelor române, erau lanurile acelea de porumb, căci era în iunie și văd parcă și acuma căștile acelea metalice ale militarilor... Un căpitan, îl reţin ca grad, întreabă: ?Care sunt jidani între voi? Să treacă la o parte!? Înainte de a spune bună-ziua sau ceva, ăsta a fost primul lucru pe care l-am auzit. M-a luat tata și împreună cu ăia câţiva, că erau vreo 10-12 evrei dintre cei 30-40 de oameni, nu aș putea spune exact, ne-am pus la o parte. Și deodată...nu vă pot spune succesiunea exactă a evenimentelor, dar eram lângă un șanţ, pe drumul respectiv și am văzut arme îndreptate spre noi. Deodată un domn, Vizitiu, după care a urmat un alt domn, Costăcheu parcă, au sărit în faţa noastră și au început să strige: ?Domnu? căpitan, acești oameni au suferit de-a valma cu noi în timpul ocupaţiei?. (Aceștia erau români) Da, români și reţin că unul își făcea și cruce. ?Cum puteţi să faceţi așa ceva?? Acest ,,de-a valma? parcă-mi sună și acuma în urechi. Au mai venit și alţii dintre români și s-au băgat acolo-n faţă. Căpitanul și-o fi dat seama...ce să facă acum cu toţi? Vă daţi seama că dacă trăgea însemna că omora și români, și evrei, și ne-a spus să plecăm. M-a luat tata de mână și am plecat. Nu mi-a spus o vorbă pe drum. Vă daţi seama ce o fi fost în capul lui, în momentul când am plecat...și când ne-am întors. Asta denotă o dată în plus relaţiile dintre ro