Închipuiţi-vă dumneavoastră cum m-am simţit eu știind că guvernul Goga ? Cuza era un guvern clar antisemit. Și, spuneam, cum bunicul meu atât de bun, atât de demn a putut să facă această politică? O explicaţie ar fi dragostea ce-l lega de Octavian Goga. Feciori de popă din Ardeal amândoi, prieteni de-o viaţă... s-a dus după el în politică. Dar cine credeţi dumneavoastră că m-a... De-aia spun că prejudecăţile nu-s buna de nimic. Cine credeţi... că lacrimile și zbuciumul meu, că nu știam nimic de guvernul Goga ? Cuza, ce au făcut...

 

Acuma fac o paranteză: fiul meu a vrut să-și rupă rădăcinile cu neamul său, pentru că a întâmpinat atmosfera aceea ostilă cu care e întâmpinat un român, chiar și etnic german, în Germania, că nu-i o poveste! Eu admir Germania și germanii. Sunt un exemplu de ordine, curăţenie, hărnicie, dar cine vine acolo e privit cum e privit. Și, într-o criză din asta de... de adaptare grea îmi spune: Mamă, ai scris cartea aia, bine, am s-o citesc, dar îmi rup rădăcinile. Stăteam pe balconul casei unde locuia el acolo, în Baden ? Wurtemberg și am simţit că pică pomul de deasupra casei pe mine. Am spus: Horaţiu, e treaba ta. Și cu asta, gata. A, că am plâns, aia-i clar, dar când nu m-o văzut nimeni.

 

După vreun an, dându-și seama ce lovitură am primit și aducându-și aminte că el a fost acela care m-a îmboldit: Reconsideră-l pe bunicul Aurel, reconsideră-l! Și a făcut în anii terorii, în 1988 pe socoteala lui ? era student în anul V la București ? diverse investigaţii. Nici o ușă nu s-a deschis. Lumea se temea. Băiatul era mult prea curajos. Și atunci băiatul și-a dat seama că rădăcinile omului sunt foarte importante, că n-are voie să se rupă de ele. Eu nu i-am spus nimic, însă prin tot ceea ce am făcut... băiatul a avut foarte mult bun simţ și și-a reconsiderat atitudinea. Și-acuma face orice să mă ajute în aceste demersuri ale mele. Și îmi trimite domnul Volovici prin fiul meu... Domnul Volovici a avut gentileţea de a-mi trimite un studiu pentru care îi sunt profund recunoscătoare. E vorba de copia unui studiu foarte bine documentat al lui Paul Shapiro intitulat Prelude to dictatorship in Romania. The National Chrestian Party in Power.December 1937 ? February 1938, apărut în Canadan American Slavic Studies în 1974. Și mi-a atras următoarea aserţiune ? o citesc în română ? În felul acesta se va da un început rectificării lipsei de atenţie pe care PNC a suferit-o în faţa istoriei. Deși a durat 44 de zile, guvernarea PNC a fost cumpăna în evoluţia interbelică a politicii românești, afirmă autorul. Și este foarte obiectiv, ca un adevărat om de știinţă. Ar trebui să înveţe și ai noștri! Arată toate părţile, toate aspectele acestei guvernări cu o obiectivitate matematică... Shapiro trebuie să fi fost evreu... cu obiectivitate de istoric și gafele lui Goga, că uite ce păţește: concediază bugetarii evrei și se pomenește că economia românească a fost paralizată prin acţiuni ca: retragerea depozitelor evreiești din bănci, vânzări de acţiuni, refuzul de a mai merge la muncă, cât și refuzul de a mai plăti tarife și taxe. Ei, așa au terminat evreii în mod inteligent guvernarea Goga ? Cuza. Ceea ce e foarte interesant e că acest PNC a venit la putere, în urma alegerilor, fiind mult sub Garda de Fier și cu un procent infim. Când la începutul anului 1938 Carol a fost întrebat de ziaristul britanic A. L. Easterman despre numirea neconstituţională a lui Goga, acesta a răspuns: Am acceptat tendinţa opiniei publice spre naţionalism, dar am ales cel mai mic dintre relele sale, chemând la guvern un grup naţionalist extrem. Știu că are influenţă mică și, atât timp cât sunt aici, nu va avea deloc. Dar am urmat tendinţa opiniei publice, nu-i așa? Și am stricat jocul Gărzii de fier... isn?t it?

 

 

 

 

 (Vreau să vă întreb despre mișcarea studenţească din 1956... Eraţi la Facultate pe atunci?) În 1956 m-am dus la facultate, în nu știu cât octombrie. Și facultatea era goală. Așa bine mi-aduc aminte! Și era portarul, mi-o zis: tu ce cauţi aici, du-te acasă! Și m-am dus și i-am spus lui mama... Vă daţi seama, bunicul meu a murit în 1953 la Sighet... I-am spus lui mama: ?Degeaba m-ai trimis la școală, că tu ai zis că nu am voie să lipsesc la nici un curs, dar la școală nu-i nimeni!? ? ?Dar?, zice, ?nici pe stradă nu te duci!? (Nu știaţi nimic?) Ba, auzisem că s-au ridicat, printre altele, și studenţii maghiari. Dar, cum eram eu micuţă și indiferentă la fenomenul politic și n-am avut absolut deloc stofă de luptătoare anticomunistă. De fapt am și recunoscut în lucrarea asta, că vedeţi, acuma toată lumea se dă mare cât au fost de anticomuniști. Și mie îmi repugnă această vitejie după război. Mai bine spui că ai făcut în pantaloni de frică, decât să te dai mare. Dacă ai fost anticomunist și ai luptat, cinste ţie! Dar acum toată lumea vrea să arate câtă dizidenţă au încăput în ei... Și, de-aia în lucrarea asta am spus: Există oameni cărora le-a fost frică. Frică! Și veșnic subliniez acest aspect: n-am fost o fricoasă din naștere, dar din punctul ăsta de vedere, fiind cine am fost, mie mi-a fost o frică teribilă de factorul politic. Eu n-am avut o conștiinţă politică în tinereţe. N-am fost omul care să știu că Uite, ăștia sunt cei care ne-au nenorocit, împotriva ăstora trebuie să faci orice ca să le mai tai din avântul lor malefic.

 

(Atunci cum aţi aflat de adunarea studenţilor?)  Am văzut pe stradă scene, acolo unde era TAROM-ul, lângă biserica Piariștilor, acolo era un cămin de fete care striga, care manifesta... vociferări și din stradă, și de-acolo... vedeam, nu știu ce erau, militari, miliţie... Eu când am văzut că se îngroașă gluma, am zis: S-o ascult pe mama, hai acasă. Umblam și eu să casc gura, deși mama mi-a zis: ?Nu ieși din casă zilele astea. Sunt tulburări, nu-ţi trebuie ţie așa ceva?. Dar totuși o dată am scăpat, că locuiam aproape de Catedrală și m-am dus să casc gura.

 

Sigur că da, dezideratul nostru era să scăpăm odată de ruși, că în casă tot asta se vorbea și tata era cu... nu era Europa Liberă atunci, ci BBC, cu cele trei măsuri din Beethoven, Simfonia destinului. Acolo asculta el la Radio Londra când vin americanii. Și mie îmi venea să râd de chestia cu ?vin americanii.?

 

Eu mi-am zis: Mie chestia asta nu-mi miroase bine, că n-o să plece rușii care sunt puternici. Oarecare judecată logică mai aveam la șaptesprezece ? optsprezece ani.

 

Nu-mi mai aduc aminte dacă erau trupe rusești. Am văzut în schimb pe culoarele Facultăţii de Agronomie, că mulţi colegi au fost luaţi cu camioanele și duși la Becicherec pentru izolare și în zilele următoare mai trăgeam cu urechea la ce povestesc colegii mei... Și ascultam poveștile și ceea ce am remarcat: că erau câteva figuri pe care nu-i mai văzusem pe culoarele facultăţii. Și nu prea aveau ei vârstă de student. (Și ei povesteau ce se întâmplase acolo?) Povesteau, însă cu mare grijă să nu scape cine știe ce. Povesteau mai mult sub formă de anecdote: că ne-or dat de mâncare nu știu ce și m-am spălat nu știu unde, adică nu se discutau probleme pe coridor, în pauză. Ei or fi discutat între ei, cei care manifestaseră activ, asta nu știu. Și parcă vag îmi aduc aminte că venise cineva din exterior, bănuiţi dumneavoastră cine, că eu nu-mi mai aduc aminte și nici nu am conștientizat la ora aceea, c-au venit și ne-au întrebat: Ce-ai făcut?... și tot felul de întrebări ? capcană, dar foarte pe de departe, că ce-ai făcut în zilele mișcării tineretului din Timișoara. (Pe fiecare în parte vă întreba?) Da, ne lua așa pe rând la întrebări într-una din cămăruţele institutului. Parcă așa ca prin ceaţă îmi aduc aminte că ne-au băgat într-o încăpere și ne-au luat la întrebări. Eu bineînţeles că nu aveam ce declara, că eu am fost fata luă mama cea cuminte, care a stat acasă.

 

(Dar vă aduceţi aminte de o mișcare în sensul de a nu merge la cursuri?) Se pare că la Agronomie a fost un centru puternic al acestei mișcări studenţești, dar eu nu-mi aduc aminte decât că, ducându-mă cu întârziere la școală, am găsit Institutul gol, Facultatea de Agronomie de pe splai goală și portarul a zis: ?Du-te acasă, că astăzi nu sunt cursuri!?

 

În zilele alea fierbinţi eram în centru, studentele de la cămin strigau ceva de-acolo de sus... era lume... comparativ cu 1989 nu erau nici pe sfert, de diverse categorii, dar era  mult tineret.... (Colegi de-ai dumneavoastră?) Nu mi-am văzut colegii. Eu atâta am o imagine vagă în acele zile, eu am fost în centru gură-cască pe lângă Catedrală și am văzut studentele de la cămin manifestând cu o energie nemaipomenită și jos, lume și parcă miliţie, soldaţi...

 

Eu am fost la Simpozionul de la Sighet din 1991 și nu m-am înscris să fac o comunicare. Am zis: Vreau să am doar o scurtă intervenţie. Bârlea a devenit dup-aia prefect ţărănist, atunci era la Sighet. Și am vorbit despre bunul meu și am susţinut că instanţa și forurile de cercetare știinţifică trebuie să-și spună cuvântul. Deci, eu la Sighet am fost modestă și am arătat prin ce greutăţi treci când vrei să afli adevărul, mai ales când în familie nu se mai vorbește nimic și totul a fost aruncat, ars.

 

            Frumos se vorbește despre străbunici. În casa lor s-au băgat tovarășii. Murise străbunicul meu matern. Era un tip atletic, făcuse baie în Mureș în aprilie și făcuse pneumonie galopantă și a murit. I-a supravieţuit Reli. Reli a întrebat când le-au luat pământul și casa ? aici erau mobilă, lucruri: ?Dar nu pot să-mi iau ceva din casă?? ? ?Ia-ţi o pernă și ieși afară!?. Au dus-o cu căruţa la gară și tot satul a plâns. A plecat la Târgu-Mureș, aveau și-acolo casă.

 

Una din mătușile mele bătrâne mi-a zis: Stela, casa era aici. A fost primărie, poștă. Acum era rasă de la suprafaţa pământului.

 

           

 

            (Dumneavoastră, tinerii vă mai întâlneaţi? Care era viaţa socială a Timișoarei și în ce fel se schimbase?) Eu mă apropiasem de colegii de facultate, că am avut un an la Agronomie foarte drăguţ. Și cu ăștia practic mi-am petrecut tinereţile la tenis, la ștrand, la dans, la baluri studenţești unde mai dansam și rocken-roll când venea tovarășul Ivașchiescu, nu-l scrie, că mai trăiește, a funcţionat până în ?90 la Universitate și noi aveam orchestra noastă studenţească: Șase, vine Ivășchiescu! Din rock dădeau de-a dreptul la sârbă. Dar știţi cum o virau? Cu un talent nemaipomenit.

 

            Agronomia era vizavi de Spitalul CFR. Au fost niște ani de teroare stalinistă, dar noi eram tineri și eram veseli și eram sportivi și dansam. Aveam chef de viaţă, chit că ne repartizau la mama cucului. Și am nimerit absolvirea în 1961, când intrarea în CAP se făcea și cu bâta. Dar n-am profesat eu. Nu știu dacă nu cumva în Regat m-a repartizat. Ce să fac eu acolo, să fac cooperativizare comunistă, să-mi dea în cap? Am lucrat prin diverse locuri, am fost timp de patru ani preparatoare la Agronomie, apoi la bibliotecă, de unde am și ieșit la pensie.

 

            (Ce locuri mai rămăseseră ca locuri de întâlnire în Timișoara anilor 50?) Nu mai erau aceleași locuri. Nu mai era lumea. Noi tinerii ne găseam locuri de distracţie de exemplu bazele sportive erau raiul nostru. Lângă Agronomie era o bază sportivă, care are și o terasă deasupra. Acolo dansam, făceam baie în Bega, nu ne era scârbă de Bega ca acum, făceam canotaj la Voinţa, vizavi de Agronomie. Jucam volei, iarna era patinajul. Ce să vă spun, sportul a fost o lume! Și bazele sportive au fost o lume. Și, dacă mai combinai și o seară faină de dans, unde se mai cânta muzică din Occident, că se mai cânta... de exemplu, noi mai făceam reuniuni dansante într-unul din Amfiteatre. Atunci nu era cu benzi de magnetofon, casetofon... noi aveam orchestrele noastre studenţești foarte faine. Și ne alegeam noi repertoriul: Ia zi tu cu Marina, Marina sau Volare a lui cutare, ia zi tu un rocken-roll cum scrie la carte! Dansam rock până când veneau tovarășii de la partid și UTC...

 

            (Dar în spaţiul public nu mai rămăseseră?... Lloydul, Palace-ul...) Palace-ul a mai rămas câţiva ani un loc mai de elită... s-a degradat mult mai târziu. Eu la Palace mai mergeam uneori cu părinţii să luăm masa duminica, când tata o mai scutea pe mama de-a găti. Era încă o atmosferă la Palace... Și mai era un loc foarte fain, la Violeta, unde într-o zi anume din săptămână se întâlneau cucoanele cele faine ale Timșoarei; acolo era o reuniune în care luau cafeluţa și prăjiturica sau capucinerul mama lui Radu Ciobanu, Scumpa Ciobanu, mai multe doamne între care Crista Franyo, soţia lui Zoltan Franyo. Și Crista Franyo ne-a călcat în casă... era prietenă cu bunica mea, Maria. (Dar mama dumneavoastră nu participa și ea la întâlnirile acestea?)  Era femme d? interieur, mă rog frumos. Ea primea și pe Scumpa Ciobanu, p e Crista Franyo, Florica Dobrin, Jeni Porumb, beji Dauerbach... toate veneau la ea. Și când mama mea a paralizat la patruzeci și șapte de ani ? a avut un anevrism și a paralizat la patruzeci și șapte de ani, dar nu s-o lăsat... Ea primea la cafele foarte des.

 

 

 

 

Avocaţii veneau la tata de ziua lui, să-l felicite. Era o plăcere, bătrânii erau îmbrăcaţii erau în costume de stofă englezească, bine, erau vechi, călcate și răscălcate, cu batista de rigoare la buzunar. Cum scrie la carte, ca niște englezi bătrâni. În clipa când am intrat în sufragerie, bătrânii se ridicau în picioare. Atunci deja ne extinsesem în trei camere. Era o atmosferă nemaipomenită. Se ridicau în picioare. Se spuneau niște bancuri nemaipomenite, dar erau picanteriile omului cu educaţie. La ora zece, zece jumate, bătrânii se ridicau, îi conduceam.

 

(Tatăl dumneavoastră a continuat să fie jurisconsult? El a ieșit la pensie...) Tatăl meu a ieșit la pensie dintr-o funcţie destul de bună, că exista pe vremuri arbitrajul de stat care rezolva litigiile dintre întreprinderi. Și aveau, har Domnului destul de lucru! Și el a ajuns până la funcţia de arbitru șef, nefiind membru de partid. Și tot insistau să-l facă membru de partid și el tot nu voia să se facă membru de partid, l-au tolerat până când a împlinit vârsta de pensie și atunci l-au scos afară, că a venit un domn care avea niște relaţii mai consistente, nu Știinţe Juridice, era bine cu unii, cu alţii...

 

(Știţi dacă ei au făcut și nuntă? S-au căsătorit la Târgu-Mureș...) Căsătorie religioasă și, după aceea nuntă mare cu prietenii, cu familiile... Lui Octavian Goga i-a luat un ziar un interviu după căsătoria părinţilor mei și ceea ce e un amănunt drăguţ, picant... domnul Goga era puţin mahmur de la nunta lui Emil Botiș cu Stela Baciu. Se mânca și se bea cinstit. Dar nu cu consecinţe catastrofale. Nu era de bon ton să te îmbeţi.

 

Am făcut un opis al tuturor documentelor care mi-au rămas de la bunicul: un afiș electoral al PNC-ului, un interviu al lui Goga... În cartea tatălui lui Dinu Giurescu se amintește de bătaia pe care a mâncat-o bunicul meu. El și-a scris la Măzăreni, unde a fost cu domiciliu forţat amintirile de la Sighet și, prin diverse subterfugii manuscrisul a fost trecut peste ocean și publicat după 1990. Și acolo amintește despre bunicul cum a fost bătut. Deci, concluzia este logică: l-au omorât în bătaie. O lovitură în tâmplă, se pare, și cu asta a fost terminat.

 

Neputând să mă duc la Sighet, eu am făcut lucrarea asta și am dat-o unei persoane care este redactorul șef la revista Memento, domnul profesor Toma, din Timișoara. Totul intră într-o ceaţă misterioasă. Trimit al doilea exemplar la Academia Civică din București și rog secretara, pe Ioana Boca: Domnișoară, vă rog publicaţi această lucrare în Analele Sighet, chiar dacă eu nu am fost acolo, chiar dacă nu sunt un nume, sunt mărturiile mele și e păcat să știu că se pierd. Și am trimis lucrarea și opisul unor documente prin domnul Toma să i le dea în mână la domnul Romulus Rusan.

 

Sunt membră a Asociaţiei Avram Iancu din Roșia Montană și membru de onoare a Despărţământului Vasile Goldiș Astra Arad. A fost la început un avânt nemaipomenit, le-am făcut cadou diploma de astrist a bunicului Teodor, superbă, într-un sul de carton. Am făcut o ștafetă, l-am pus pe Horaţiu să o dea într-o ședinţă domnului căpitan care e președinte acolo, strănepotul să dea diploma de astrist a lui Teodor. Nimic, nici o activitate.

 

 

 

 

Bunica mea a fost invitată la regina Maria la masă, la prânz, aici am un autograf al principesei Ileana, din 1923. președinta Crucii Roșii din Arad era bunica, are și decoraţie belgiană. A făcut lucruri fantastice, o femeie cu trei copii, cu un soţ ocupat, cu nasu-n cărţi de istorie bisericească, cum a avut atâta energie să conducă o gospodărie, să facă muncă de Cruce Roșie... n-am mai scris poezii după ce s-a măritat. ?Majestatea sa, regina vă mulţumește călduros pentru bunele urări. Maestrul curţii, colonel Zviedenek.?

 

Bunica a fost primită de regina Maria, care a poftit-o la masă. Și bunica mea, totuși la Roșia Montană n-o fi învăţat ea chiar manierele de a mânca la masă cu o regină, însă totul a mers perfect cu mâncatul până au venit căpșunile. Și-atuncea bunica s-a uitat exact... a lăsat-o pe regină să se servească întâi cu căpșuni și cum a făcut regina cu căpșunile, așa a făcut și ea.

 

Mesele astea aveau și ele ritualul lor. Nu mâncai oricum, nici mărul... toate lucrurile trebuiau să fie făcute într-un stil bine stabilit. Bunica vorbea moţăște... ?Io n-am știut cum să atac căpșunile, m-am gândit că nu se pot lua cu mâna, nu știam că se folosește furculiţă sau altceva, nu știam cum fac cu zahărul și-atunci m-am uitat la rejină cum a făcut ea, și-așa am făcut și eu.? Și ce-a impresionat-o pe ea ? asta a știut ? că la sfârșitul mesei a venit un bol cu apă călduţă călduţă și petale de trandafir unde trebuia să-ţi moi mâinile. Asta a știut.

 

Regina a invitat-o.

 

 

 

 

Fiul meu a făcut Facultatea de Fizică la Timișoara și anul V l-a făcut la Fizică Atomică la Măgurele. Hai să vă mai povestesc și cu aia. Se duce la Măgurele și îl caut eu la telefon și el nu-i! Era mai-iunie 1990.

 

Și îmi telefonează soţia lui, că ea n-a fost în anul cinci acolo, mai venea la Reșiţa din când în când s-o vadă și mai trecea și pe-aici...

 

Și nu-i copilul meu... Și într-o zi mă sună cuscră-mea și fata plângând: Horaţiu nu răspunde la cămin. Mi-am alertat eu toate verișoarele și mătușile din București. Unde era el? În Piaţa Universităţii, of course.

 

Eu am tăcut, trebuia să-și facă a doua licenţă la Măgurele, dar el e în Piaţa Universităţii! Și înainte de 13-15 iunie vorbesc cu el la telefon și îi spun: N-am nimic împotrivă că te duci în Piaţa Universităţii. Eu la demonstraţiile anticomuniste din decembrie 1989 n-am fost în piaţă și o recunosc cu mâna pe inimă. Îmi pare rău, dar nu am fost. Eu ţie nu pot să-ţi interzic, pentru că tu, pe bună dreptate, ne-ai considerat lași. Lași om fi fost. Nu pot să-ţi interzic să te duci în Piaţa Universităţii, dar bagă de seamă că deja am văzut la televizor cum generalul Diamandescu trage cu urechea prin piaţă și tu ai o figură care cere pălmi! Din partea unora. Ești înalt, îmbrăcat în bluejeans, porţi ochelari și ai o moacă de englez. Vrei să te ia ăia la bătaie? Zice: ?Nu știu cum poţi vorbi așa. Tu vorbești fără să gândești, cum o să vină să mă?...? ?O să fiţi luaţi la bătaie!? Asta era la începutul lui iunie. Eu nu știu, am premoniţii ca bunica mea Leona. ?O să fiţi luaţi la bătaie, fii atent! Cu ciomegele vă zogoane din Piaţa Universităţii!? Și o venit acasă exact pe 13. Cică: ?Ne-am cam încrucișat așa cu trenurile, cu ăia...? Și am zis: ?Asta e mâna lui Dumnezeu, să-i mulţumești l ui Dumnezeu că ai scăpat! Na, mai sunt?...? ?A, nu, nu. Îmi cer scuze.?

 

Bunica mea, când bunicul meu a murit în închisoare la Sighet ?asta mi-a povestit mama de n ori ? au venit s-o anunţe că bunicul a murit. Bunica avusese cu o zi, două înainte un vis: bunicul tras într-o căruţă cu patru boi, cu pământ deasupra pe care creștea grâu. Și asta i-a fost ei clar, tălmăcirea visului. Eu sunt un om modern, un om care mai am idee de știinţă, dar unor lucruri paranormale tot le mai dau crezare. Și știţi ce le răspunde scumpa mea bunică la securiștii care vin? Știu c-o murit. Ăia s-au uitat la ea, i-au adus niște zdrenţe, săracul bunicu?, omul cel elegant. Zice: Știu. Ăștia să intre-n criză de isterie, de unde știe, pe unde se scurg informaţiile? Și atuncea le-a spus: Știţi de unde știu? L-am visat, l-am visat în căruţa cu patru boi, acoperit de pământ, cu grâu încolţit. Și au lăsat-o în pace. Înainte de a murit, în 1966 a murit cu fotografia mea și a lui Horaţiu pe noptieră și a zis: Asta este bucuria mea. Și-a văzut strănepotul.

 

Și le-a zis la cei din jurul ei: Mâine la ora cinci după masă plec. A doua zi la cinci și ceva a murit. Explicaţi dumneavoastră a murit. Era înainte de Crăciunul lui 1966. I-a murit un copil la șase ani, a suportat detenţia lui bunicul meu, moartea lui în închisoare...

 

 

 

 

Aveam șaisprezece ani când am aflat de moartea bunicului, dar mintea de adolescentă nu putea cuprinde întreaga grozăvie a evenimentului, mai cu seamă că părinţii și bunica se comportau extrem de reţinut. Pe bunica Leona o știam dintotdeauna blândă și tristă. Îi murise un copil în vârstă de șase ani cu mulţi ani în urmă și această pierdere a marcat-o pentru totdeauna. După moartea soţului, ea s-a zbătut în lipsuri materiale dureroase. Toate relele le-a îndurat, cu un curaj lipsit de cuvinte. Doar înfăţișarea i s-a schimbat. Femeia cu păr auriu și ochi albaștri, elegantă în rochiile de mătase ce răspândeau un subtil parfum Coty devenise o bătrânică împovărată de muncă și de greutăţi. Asistase neputincioasă, cu un calm afișat fără ostentaţie la pierderea întregului avut al familiei, la pierderea pământului și a casei părintești. Abia în 1988 am aflat de la o rudă apropiată că bunica vânduse o suprafaţă de tern agricol în scopul susţinerii campaniei electorale a lui Octavian Goga. Ăsta era idealismul epocii.

 

 

 

 

Acum să vă spun povestea familiei Simon pe scurt, familia soţului meu, care seamănă cu literatura de la A treia Europă, viaţa lor. Tatăl lui Zeno se numește Virgil Simon, născut în 1899 și mort în 1969. Murise din cauză că i-au distrus la canal sănătatea. Mama, Edith Simon, născută în 1908, a trăit până în 1966 s-a născut la Biserica Albă. Pe cât era mama mea atât de frumoasă, pe atât de frumoasă era și cuscră-sa.

 

Aici în foto sunt cei din poza care vă place atât de mult: străbunicul Cormoș Alexandrescu și cu străbunica mea Aurelia, Reli. Reli cred că o fost o mare figură, cred că și pe ea seamăn. Era aprigă!...

 

Aici sunt părinţii lui Zeno. Asta a fost căsătorie mixtă cu muuult cântec. El, român și ea, nemţoaică, dar lumea s-a comportat civilizat. Ei, mai strâmbau sașii din nas! Dar s-au căsătorit. Soacră-mea era evanghelică, ea spunea indiferent ce religie... Deci, Virgil Simon s-a născut în 1899, la Ciacova, liceul la făcut la Szeged, la Seghedin să-i zicem pe românește.

 

Tatăl vitreg, Andrei Bona, era profesor de matematică la Szeged. Studiile de Drept și le-a făcut la Budapesta, în 1918, apoi la Universitatea din Cluj. Avocat de Drept comercial, membru PNL. În timpul războiului, anglofilul de socru-meu, care se îmbrăca după moda englezească, sacouri de tweed, cravata în carouri... și-o făcut o casă în Mehala, pe strada Peleș numărul 4, actuala Topliţa și pică bomba englezească taman pe casa lui Simon la un bombardament de noapte englezesc, aproximativ în 6 iunie 1944.

 

A avut birou de avocatură în Piaţa Libertăţii. Pe timpul războiului a ţinut în serviciu un coleg evreu, Emeric Kohn, prin 1990 mai trăia. E primul care, din societatea lui de prieteni, își dă seama după 1944 că anglo-americanii nu vin și ne lasă rușilor.

 

În alegerile din 1946 face propagandă pentru PNL. E scos din Barou în 1945. În 15 august 1952 e luat la Canal, condamnare administrativă cu lotul membrilor PNL până în mai 1954

 

Funcţionează în calitate de jurisconsult ca și tata și a murit în martie 1969.

 

Fratele său vitreg, Traian Bona (1903-1982), chirurg și celebru pictor, acuarelist de peisaje, foarte la modă în Timișoara anilor 60-70.

 

Edith Simon, născută în 1908 la Biserica Albă, azi Iugoslavia, din 1916 se stabilește la Timișoara. Face liceu și o Școală de Arte și Meserii la Viena, prin 1928. A fost păpușăreasă la Teatrul de Păpuși, făcea niște păpuși fantastice! S-a căsătorit cu Virgil Simon în 1933. Doi copii: Zeno și Stela.

 

După scoaterea soţului din Barou lucrează la o cooperativă de croitorie, apoi la butaforie la teatrul de păpuși din Timișoara. Din 1946 familia a locuit în casa din strada Louis Barthou, numărul 8, actualmente Leonte Filipescu numărul 10, unde mai stă cumnată-mea.

 

S-au mutat în casa lui Silviu și Mina Bindea, Mina Bindea fiind sora după Bona a lui socru-mea. Numele de familie a lui Edith era Metz, nu e rudă cu celebrul organist Metz.

 

Fratele ei să vedeţi ce biografie are... Informaţiile sunt din amintirile soţului și jurnalul lui Iulius Metz.

 

Alfred Metz, născut în 1908 în Levoca, un orășel din Cehia, face Liceul Piarist la Timișoara, Medicina la Jena, Munchen, Insbruck și Viena între 1922-27. Face foame și se întoarce cu afecţiune reumatismală. Toată viaţa va fi adus de spate. Medic de circă în diferite sate din Banat, apoi la Spitalul Municipal din Timișoara, ajunge director internist, foarte bun diagnostician era Fredy Metz. Între pacienţi, internat pentru TBC este pictorul Tasso Marchini, în 1934.

 

A fost cadru didactic la Medicină. Fredy Metz era un bon viveur, îi plăcea viaţa, afost căsătorit de două ori, a doua oară cu o fostă studentă.

 

În timpul rebeliunii legionare a ascuns în Spitalul Municipal o serie de prieteni evrei, dând afară ? prin referire la bunele relaţii cu un șef legionar - o echipă de tineri în verde care voiau să controleze spitalul. Cred că actualul Spital de dermato-venerologie este fostul Spital Municipal al Timișoarei.

 

Asta e anecdotică deja, dar adevărată: prin 1942 a fost la Vârșeţ, la o verișoară, cu soţul evreu ascuns în pod. La masă ofiţeri și medici ofiţeri germani. Unul se laudă cu rasa superioară și decimarea raselor inferioare. Fredy Metz face o remarcă ironică, referitor la jurământul lui Hipocrate. Picioare pe sub masă din partea verișoarei care nu își putea permite să nu fie în relaţii bune cu Wehrmachtul. La înapoiere trece printr-un sat cu bărbaţi spânzuraţi de copaci, represalii la una tac al partizanilor. În noaptea de 23 spre 24 august ofiţerii germani care s-au retras în grabă din Timișoara se oferă să-l ai cu ei. Refuză. În decembrie 1944-ianuarie 1945 la deportarea germanilor în Rusia scapă datorită intervenţiei prietenilor evrei. Ăia pe care...

 

Fredy Metz a avut un Ford vechi în timpul războiului. Un șef din timpul lui Antonescu, pacient, dă o declaraţie referitoare la meritele doctorului Metz ca să scape Fordul de rechiziţie. Posibil că această declaraţie a stat la baza luării la canal, dar poate și gura slobodă. Era deloc neamţ la gură, era foarte slobod la gură... Se întoarce de la Canal în 1952, după un prim infarct, unde ajunsese să fie apreciat ca medic. Asta l-a salvat acolo: a diagnosticat de turbare un gardian. A fost în aceeași zonă cu cumnatul său, Virgil Simon. A reușit să mai ușureze situaţia deţinuţilor, între altele, prin referire la normele nutriţionale sovietice.

 

Ca anecdotă: un șef la canal se înfurie și îi zice o înjurătură de mamă. Răspuns: ?Poftiţi la Timișoara. Avem un frumos cavou familial.?... Avea un umor!... După canal e medic la Făget câţiva ani, apoi la Timișoara. Moare în august 1952, după al treilea infarct.

 

Se pare că familia Simon s-a numit la început Simion, străbunicul fiind agricultor din jurul Aradului, maghiarizat în Simon.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Interviu realizat de Mihaela Sitariu cu Stela Simon,

 

născută la Timișoara în anul 1938.