Mă numesc Vladimir Nenadovici și m-am născut la Timișoara, în 7 august 1923. Părinţii mei sunt sârbi, adică familia întreagă, și din partea tatălui, și din partea mamei, și bunicii și așa mai departe. Tatăl meu este timișorean, iar mama este din Novisad, din Serbia. Ei s-au căsătorit în 1922. Tata a avut un magazin aici de tip alimentar, cum se spune în ziua de astăzi și s-au stabilit în casa bunicilor, în orașul Timișoara.

Eu am urmat școala primară, pe lângă școala de învăţători din Timișoara, despre care se spunea că-i o școală de elită. Pe strada Pestalozzi, acolo era. Pe urmă am făcut liceul Constantin Diaconovici Loga, unde am făcut cele opt clase de liceu și am dat bacalaureatul, în 1942. Am urmat un scurt timp anul întâi al Facultăţii de medicină din Cluj, dar la Sibiu, fiindcă Ardealul de nord era ocupat de unguri și a trebuit să părăsesc cursurile de medicină datorită faptului că eram sârb, iar facultăţile de medicină făceau serviciul militar în cadrul școlii de ofiţeri de rezervă. Așa era atunci legea. Și din cauza aceasta, că eram sârb, nu puteam face Școala de ofiţeri de rezervă de pe lângă Facultatea de medicină și a trebuit s-o părăsesc pentru că erau legate una de alta. Pe lângă Facultatea de medicină era Școala de ofiţeri de rezervă unde se făcea instrucţie militară de două ori pe săptămână și nu școală. După multe demersuri făcute de mine, de părinţii mei, prin cunoștinţe, am primit aprobarea de a mă întoarce la Școala de ofiţeri de rezervă de la Sibiu, de pe lângă Facultatea de medicină, în iulie 1944. Astfel că, momentul istoric, 23 august 1944, l-am trăit la Poiana Sibiului unde era dislocată Școala de ofiţeri de rezervă de la Sibiu. După 2-3 săptămâni, mai precis în 12 septembrie am fost demobilizaţi și trimiși acasă. Am ajuns înapoi la Timișoara, chiar atunci când se duceau lupte, în jurul Timișorii, cu armata germană care vroia să pătrundă în oraș.

Corul bisericii sârbe din Piaţa Unirii, între 1928 ? 1936, Timișoara. Pe primul rând, al șaselea din dreapta, este Milutin Nenadovici, tatăl lui Vladimir Nenadovici. Poza a fost realizată în Palatul Episcopal din Piaţa Unirii

În continuare, până la capătul războiului din mai ?45, m-am prezentat voluntar la Spitalul militar din Timișoara, care avea o secţie la liceul Notre Dame din Iosefin, unde am lucrat până la capătul războiului. (Ce-aţi fost acolo, infirmier?) Da, infirmier, sanitar cum se zicea în armată. După încheierea războiului, după ce lucrurile s-au reglementat, după ce facultatea din refugiu, de la Sibiu s-a întors la Cluj, m-am întors și eu la Cluj, ca să-mi reiau studiile la Facultatea de medicină. După 2-3 ani a apărut însă un alt calvar. În ţară s-a instalat comunismul și, după câţiva ani la Facultatea de medicină am fost exmatriculat în baza luptei de clasă, pentru că tatăl meu, părinţii mei erau consideraţi burghezi, pentru că tata avusese o prăvălie, pe care o vânduse însă între timp. Acesta a fost un sigiliu pe care trebuia să-l suport că eram copil de burghez.