Eu îmi amintesc de un mic episod, care poate că interesează pe cineva care vrea să cunoască Timișoara, că un oarecare comerciant, care avea un mic magazin lângă Uzina electrică, pe Ștefan cel Mare, a vrut să se mute în Piaţa Traian, căci a fost un spaţiu liber. A  venit la bunicul meu, căci el era cel mai bătrân dintre toţi comercianţii din domeniul alimentar, căci erau cinci acolo, și l-a întrebat: ?Domnu? Nenadovici, uitaţi ce am eu de gând... Sunteţi de acord să mă primiţi în Piaţa Traian?? Bunicul meu i-a spus: ?Da domnule, mută-te!?. Sub aspect comercial nu era o concurenţă, că era o firmă mică. Atuncea el s-a dus la ceilalţi patroni din Piaţa Traian ca să-i întrebe: ?Domnilor, uitaţi, eu am fost la domnul Nenadovici și el este de acord ca eu să mă mut aici. Dumneavostră sunteţi de acord?? ?Dacă el vă primește în Piaţa Traian noi suntem de acord?. Vorbesc de cei din domeniul alimentar. Deci omul n-a venit pur și simplu, să închirieze spaţiul că-i liber și gata, cum ar fi în ziua de astăzi. Aceasta a fost atmosfera atunci și era atuncea o atmosferă foarte lejeră, foarte distinsă. Oamenii se înţelegeau între ei și în general nu era o clientelă care era doar a lui Grosz sau a lui Toth Sandor sau a lui Katz. Disputa era pe vremea aceea pur și simplu comercială, prin ce puteai să oferi. De exemplu, venea cineva de la București care venea la bunicul meu și-i spunea: ?Domnule, eu am adus mostră de rom originală, din Cuba. Gustaţi și spune-ţi cât vreţi dumneavoastră să preluaţi de la noi?. Bunicul sau tata, care știau cât se vinde anual aici, căci romul din Cuba era ceva renumit și stăteau de vorbă și îi spuneau că vor atât și atât trimestrial și anual. Pentru asta firma oferea exclusivitate, adică în Timișoara nu mai încheia cu nimeni contract. Cei care auzeau, după câteva luni că la firma aceasta se găsește rom de Cuba veneau să cumpere. Sigur că prin asta îl atrăgeai, dar mai cumpăra ceva dacă venea în magazin. Așa făceau acei comercianţi. Acesta a fost un exemplu cu bunicul și cu tatăl meu, dar așa făceau și ceilalţi comercianţi, cu alte articole, pe care le aveau în exclusivitate.

În casa în care locuiam, din Piaţa Traian, care a fost a lui bunicu? și a lui tata, eram cinci locatari. Noi eram sârbi, alături de noi era doctorul Șinca, român, în colţ erau niște doamne, care erau unguroaice, în colţul celălalt era un dentist evreu, iar în ultimul era un blănar ungur. Vedeţi deci ce atmosferă era și toată lumea se înţelegea perfect. Nimeni nu avea să spună un cuvânt urât. Toată lumea se înţelegea și ne ajutam reciproc pentru orice se întâmpla. Îmi amintesc atunci cu locuinţele, când un locatar pleca, căci se muta într-o vilă sau în altă parte. Atuncea tata chema zugravul care zugrăvea și dădea cu vopsea de ulei pe uși, pe geamuri, căci numai așa închiria la următorul. Nu veneai acolo ca următor locatar și făceai reparaţii. Au fost oameni foarte onorabili, foarte cinstiţi și au spus: ?Domnule, mie nu-mi convine soba asta de tuci, ci aș vrea să fie  din teracotă?. ?Bun, până la mutarea dumneavoastră instalăm una de teracotă?. Așa se închiriau atuncea locuinţele, de către aceia pe care comuniștii îi numeau ?exploatatori?.