? Totuși i-au trebuit ceva bani pentru piese și scule. De unde îi avea?

       ? Din meditaţii. Se știe că i-a meditat și pe băieţii lui Coriolan Brediceanu, care îl iubea ca pe propriii lui fii. Pe scule nu trebuia să dea bani, căci un  armurier din Lugoj, căruia îi zicea afectuos "Puskas - bacsi", îl primea să meșterească la el în atelier orice voia, ba îi mai dădea și îndrumări de meserie. Ucenicia aceasta de mecanică fină, făcută într-un atelier de armurărie, explică îndemânarea de mai târziu a lui Vuia si priceperea de a construi singur mecanisme necunoscute până atunci. Mai târziu, când a avut mai multe mijloace, ca avocat la Vârșeţ, și-a montat o bicicletă cu care făcea turism în împrejurimi. Urmărind performanţa inedită, ca orice sportiv, a făcut într-o zi o ascensiune pe bicicletă până la Cula Vârșeţului. Urcarea dealului a reușit într-un  timp record, dar la întoarcere mașina s-a accidentat și a trebuit să o coboare pe umăr. Și vehiculul cântărea 35 de kg! A ajuns acasă în toiul nopţii, rănit și frânt de oboseală. Sportiv a rămas Vuia și la Paris. Când l-am cunoscut eu, folosea pentru deplasările sale o motocicletă. Și era cinquagenar...

       ? Mașină nu avea?

       ? Când a ajuns Traian Vuia la Paris, la începutul secolului, automobilul era încă o raritate foarte scumpă. Pe bulevarde lumea bună se plimba în trăsuri cu cai sau călare. Circulaţia era atât de deasă, încât lucrătorii salubrităţii, chiar măturând fără oprire, nu reușeau să ţină curat pavajul din calupuri de lemn. Gunoiul miilor de cai, pulverizat de circulaţie, forma un fel de covor care amortiza zgomotul potcoavelor, iar rotile, chiar si cele mai uzate, produceau un dulce fâsâit...

        - Îmi închipui mirosul!

       - Pe atunci, bulevardele Parisului miroseau a cal - a grajd de cai. Pe vremea mea, mirosul specific al orașului devenise acela de benzină incomplet arsă, care îmi provoca dureri de cap chinuitoare. Îmi amintesc însă de el cu aceeași nostalgie cu care îmi vorbeau vechii parizieni de cel de grajd, simbol olfactiv al vremii ce se numea "la belle époque". Ei, în această herghelie comprimată între două șiruri de case înalte înaintau ezitând și zgomotos primele automobile ale secolului. Câștigând bani ca proiectant Jaquard într-o fabrică de textile, Traian Vuia și-a cumpărat și el un automobil. Un Serpoket... cu aburi, de care a fost atât de mulţumit, încât, după ce renunţase la invenţiile aeronautice, s-a gândit să construiască un cazan cu aburi de un randament atât de mare, încât să poată fi aplicat și la automobile și chiar la avioane. Iată unde văd geneza ideii "generatorului de aburi Vuia".

      ? Spune-mi câteva cuvinte despre caracterul lui Vuia.

     ? Traian Vuia a fost un caracter integru, mai ales în sensul epocii anterioare celor două războaie. Era de o intransigenţă care ar fi binevenită și astăzi, deși parcă acum admirăm oamenii cu simţul realităţii, practici...Vuia credea în cinstea oamenilor și a plătit-o scump, câteodată. N-am vorbit cu el înainte de a muri, dar nu cred că ar fi revenit asupra sfatului pe care mi l-a dat atunci când, proaspăt promovat inginer, dar firește, nerepartizat în post, l-am întrebat cum să-mi găsesc un angajament în industria franceză: "Simplu: acceptă orice post ţi se oferă! Dacă ai stofă, vei reuși oriunde". Cred că n-ar fi rău să se afișeze  sfatul acesta și în școlile noastre.

mai  1972                                 

Interviu realizat de Nicolae Țirioi și publicat în numărul 1 / 2003 al revistei ?Orizont?