(Doctorul Breier i-a recunoscut pe copii?) Nu. Ei au rămas cu numele mamei, Claici. Străbunicul Ioan Claici a descins în Banat cu 12 feciori. Unul din ei va fi bunicul meu. Sunt plină de asemenea povești de familie. Cred că sunt copilul care a stat cu cele mai multe albume cu poze de carton în braţe. Când bunica se ducea pe la prietenele sale, ca să stau cuminte, mi se puneau în braţe albume. Și, o dată cu ele, și o mulţime de întâmplări.  Eu eram ferm convinsă, de pildă, că acea poveste de la Meyerling avusese loc cu doar câteva luni înainte de a o auzi eu spusă undeva prin Iozefin, atât de bine, de intens povesteau doamnele acelea.

(Mai există vreuna ieșită din comun?) Dacă stau și mă gândesc bine, toate sunt ieșite din comun, dar parcă povestea rudelor noastre din familia Kandler e într-adevăr extraordinară. Acest Rudolf Kandler a plecat, ca atâţia alţii din Banat, dar nu numai din Banat, după 1900, spre Pământul Făgăduinţei, America. A reușit să-și facă un rost, a ajuns chiar destul de bogat, așa că a trimis bilete și bani soţiei, să se îmbarce cu cei doi copii pe vapor și să vină la el. Vaporul se numea Titanic.

(Asta chiar că e extraordinar!) S-a întâmplat ce s-a întâmplat, doamna Kandler a fost salvată cu tot cu copii într-o barcă. Dar ea murit după debarcare din cauza plămânilor. Numai că tatăl nu a mai venit după cei doi copii, care, cu pancarte agăţate de gât, cu numele și adresa, au ajuns prin bunăvoinţa diferitelor societăţi de caritate înapoi la Timișoara. Băiatul a fost luat de un unchi și dus la Budapesta, unde a făcut o școală militară, iar fetiţa a intrat în grija maicilor de la Notre Dame, aici, în Iozefin. A făcut deci ceva școală. Apoi a plecat la Budapesta, la acel unchi. Dar nimeni nu poate ști ce s-a întâmplat acolo. Doar că ea s-a întors brusc la Timișoara și s-a călugărit. A slujit la Notre Dame până la moarte. E o verișoară a bunicii. Maria Kaetana Kandler. Așa scrie pe mormântul ei în cimitirul din Iozefin, unde e înmormântată alături de măicuţele de la Notre Dame. Cred că a murit tânără, sigur că tot din cauza unei boli de plămâni. I-a lăsat bunicii mele cartea de rugăciuni. Eu am descoperit-o destul de târziu. Era împachetată într-o hârtie groasă, galbenă. Ce era mai normal decât să o despachetez? Și ce am găsit în învelișul cărţii? O hârtie ruptă probabil dintr-un caiet, cu următoarele versuri în gotice. Vi le traduc: ?Astăzi, doar astăzi sunt atât de frumoasă. Mâine, doar mâine toate vor trece. Doar acest ceas e al meu. Apoi voi muri singură?. Cam așa ceva. Cineva o să găsească această carte la mine acasă, într-una din camere. Asta e romanţa noastră, a femeilor din  familia noastră.

( Deci mama e fiica  doamnei Claici Caroline și a domnului Claici și mai cum? Vă mai aduceţi minte?) Cum să nu mi-l aduc aminte pe bunicul? Claici Ioan. Pe mama au botezat-o Laura. Ei nu îi plăcea deloc numele ăsta.