(Dar partea tatălui? De unde veneau cei din familia Scharf?) Bunicul a venit din Boemia. Se numea Carl Scharf. Aș fi putut să îi aduc fotografia, dar îmi îngheaţă mâinile de frig în casă, așa că nu am putut să caut prin lucruri. Era fiul unui ţesător, exact cum scrie Heine despre ţesătorii din locurile acelea. Mai avea cinci fraţi și era înnebunit după muzică. A cunoscut-o pe bunica, Augusta Marek. Numai după nume vă puteţi da seama ce miș-maș etnic este la noi în familie. Iar străbunicul evreu din partea mamei e ca o cireașă pe tort. Am aflat despre strămoșii mei evrei abia prin anii 50. Prin anii 40 nu era bine nici măcar să afli așa ceva. Tata știa vreo 16 limbi, dar nu i-a ajutat la mare lucru, pentru că nu a tradus niciodată nimic. S-a făcut inginer, deoarece bunicul a decis că după atâţia artiști, era cazul să își aleagă cineva din familie și o meserie mai practică. Or, el era cel mai nepractic dintre ei. Scria enorm, oriunde și oricând își găsea un mic răgaz. Dar părinţii mei s-au despărţit foarte repede. Eu am rămas bineînţeles cu mama, dar am moștenit ceva dinspre Scharfi: nebunia cu animalele. Deși locuiau la etajul doi, aveau câte un motan pe care îl chema invariabil Elias și un câine spitz, Tedy. Aveau un papagal și o puzderie de păsări căzute, pui fiind, din cuiburi. Toate aceste animale erau în camerele de la etajul doi. Acest Carl Scharf, ofiţer, a venit la Timișoara în 1918. Pe atunci se organizau la Pădurea Verde demonstraţii de călărie, care se încheiau cu o vânătoare de vulpi. Se făceau niște tunele și se dădea drumul câte unei vulpi, de fapt niște pui nenorociţi, pe care câinii trebuia să îi prindă. Ei, bine, un asemenea pui nenorocit a fost înfiat de familia Scharf și crescut liber la etajul doi, sărind de pe masă pe dulap și tot așa. Bunica  plimba foarte mândră această vulpe, cu un lanţ. Nu știu ce s-a mai ales de ea, pentru că atunci când am avut doi ani, părinţii au divorţat.

(Nu vă supăraţi că vă întreb. Câte pisici aveţi?) Trei. Un motan și două pisicuţe. Dar mai am patru căţei, doi papagali și un cintezoi.

(Cu ce s-a ocupat mama dv.?) Mama a lucrat mai întâi la Poștă, apoi a fost casieră. Se spune că era cea mai bună casieră din oraș. Știu asta, deoarece chiar când trecuse de 70 de ani, tot mai era chemată la diverse inventare sau să înlocuiască diferite persoane la Auto-Moto. Era o femeie ordonată, organizată, foarte practică, destul de disperată pentru că fiica ei avea note bune la literatură și religie, iar în rest...În timp ce tata, viitorul inginer, era o natură artistică. Scharfii erau morţi, cum v-am spus, după muzică. Toţi erau wagnerieni. Deloc întâmplător tata se numea Eric, iar mătușa Isolde. După ce a murit, nu am mai găsit printre lucrurile lui ?probabil că o vânduse, erau vremuri grele după război ? o fotografie trimisă personal bunicului de către Franz Liszt, semnată de acesta și cu un text prin care îi transmitea sărutări de mâini doamnei. Doamna era nagymama. Ea nu m-a iubit niciodată. Nici măcar nu a venit să mă vadă. Probabil considera o mezalianţă căsătoria fiului lor cu mama. De fapt, m-au crescut bunicii din partea mamei. Bunicul, acel chipeș husar, devenit maistor la Căile Ferate, a citit înainte de a merge eu la școală toate cărţile mele, ca de altfel tot ce intra tipărit în casă. Era un adevărat autodidact. El a făcut însă o imensă greșeală cu mine, fără să își dea seama desigur. Plăcerea lui cea mai mare era să se plimbe zilnic prin cimitir. Nu aș fi avut nimic împotrivă. Dar să cari după tine zilnic o fetiţă prin cimitirele orașului, mi se pare o aberaţie. E o poveste care mă urmărește până azi. Tot ce citesc, tot ce aud la radio (pentru că nu am televizor), tot ce visez are, nu știu cum, în fundal, cimitirul. Asta mi s-a imprimat.

(Cum au arătat anii dv. de școală?) Am început grădiniţa la Notre Dame și pot spune că am avut două mari șanse în viaţă. Prima a fost aceasta. Acolo era blândeţe, bună purtare, calm. Eram destul de cuminte. Dar oricum, m-am simţit enorm de bine la călugăriţe. Am continuat să învăţ acolo și am mai făcut două clase de germană. În 1944 nu mi s-a permis să-mi continui studiile la liceu, deoarece făcusem doi ani la școala germană. Cu toate contestaţiile, nu mi s-a aprobat decât înscrierea la seral. Așa am făcut patru clase de liceu în doi ani, tot aici, în Timișoara. Tragic a fost că toţi eram enorm de ambiţioși. Pe atunci eu lucram la Tehnometal. La 7 dimineaţa trebuia să fiu pe strada Gloriei. La 16 se încheia serviciul și la șapte seara eram la școală, până la zece noaptea. Practic, învăţam în tramvai.