(Ce făceaţi la Tehnometal?) La început am fost funcţionară, dar apoi, pentru că nu am vrut să cânt și în cor, am fost trimisă la munca de jos. Am putut să aleg ce vreau. Am ales atelierul de întreţinere electrică. Lucram cot la cot cu 12 bărbaţi. Mi-am văzut de treaba mea și m-au lăsat în pace.

(Când v-aţi apropiat de lumea literară?) Aproape de când m-am născut. Din clipa când am început să citesc. Citeam pe rupte, cu lanterna sub plapomă. Și până nu am învăţat literele, o ascultam pe bunica, draga de ea, cum îmi citea până și când mâncam. Prima carte citită de mine a fost Rubezahl, în primul an de școală. O văd și acum. De atunci nu am încetat să citesc. Dar mă distrugeau niște dureri teribile de cap. A venit mai apoi la noi, ca un fel de medic de familie, Fromi Weinrauch, un bărbat extrem de prezentabil și de plăcut, care s-a chinuit să afle cauza acestor dureri de cap îngrozitoare. Poate datorită lor nu am putut urma o facultate. Am dat la Litere, în București, la germană. Prima am intrat, dar nu am rezistat. M-am întors acasă după un an și jumătate. Am mai încercat o dată, aici la Timișoara, în 1964, tot la Litere, tot la germană. Și am intrat tot cu 10. Dar deja lucram la Teatrul German, la secretariatul literar. Nu am reușit să fac faţă unor studii la zi. Eram acolo, la teatru din 1955, când am fost angajată ca dactilografă, deoarece știam trei limbi la perfecţie: germana, maghiara și româna. Am lucrat la Teatrul German de Stat până în 1970. Ajunsesem deja referent literar și bibliotecar. Atunci a apărut cea de-a doua șansă a vieţii mele: norocul de a-l fi cunoscut pe domnul Robert Reiter și de a-i fi fost alături atâta timp. Aveam 26 de ani când m-am angajat la teatru, iar domnia sa, cu 30 de ani mai mult. Era secretar literar.

(Ce aţi învăţat de la un om cu personalitatea și talentul lui Franz Liebhard?) Nu mi-a schimbat cu nimic caracterul, dar m-a îmbogăţit cultural și spiritual. Au fost niște ani plini. Sau mai bine spus, niște ani îndepliniţi. Până în ultima sa clipă, în 17 decembrie 1989.

(Chiar în timpul Revoluţiei?) Da, atunci l-am și înmormântat, când a fost revolta femeilor de la Elba. O zi luminoasă, senină. Când ne-am întors și ne-am dat jos din tramvai, eu și Gyuszi Mandics, erau deja tancuri. Dar când noi am plecat spre cimitirul din Fabric, în staţia de la Casa Studenţilor a coborât prietena mea Edith Reiter (nu e decât o coincidenţă de nume cu domnul Reiter). Soldaţii au împrăștiat mulţimea care venea dinspre gară, au început să tragă, iar ea s-a speriat și s-a ascuns în curtea bisericii. Acolo au nimerit-o gloanţele. Și acum este acolo o troiţă ridicată pentru ea. Ce să mai spun? M-am întors absolut distrusă de la înmormântare. Mă simţeam singură. Nici nu puteam realiza ce se întâmplă în oraș. Nici nu-mi puteam imagina că Edith fusese împușcată.