Ioan Holender: Rectificare scurtă: fiul unei familii înstărite pur și simplu. Erau familii mult mai înstărite decât a noastră. Să spunem așa: o familie burgheză de bună condiţie: o fabrică de oţet și marmeladă.

— Când a început să se fisureze paradisul în care trăiaţi?

— Pe la șapte, opt ani. O vârstă la care înregistrezi multe lucruri, fără să ai însă explicaţii despre motivul lucrurilor pe care le înregistrezi. De pildă, o frază ca asta: „Să fii atent, când vezi băieţi cu chipie roșii, nu te apropia, nu intra în vorbă”. Erau elevii de la liceul german, Banatia, din clădirea actualei facultăţi de medicină și am înţeles că trebuia, vorba ungurilor, behuztam a fejemet. Adică să mă feresc. Dar nimeni nu mi-a spus de ce. Când m-a bătut unul măr, cu o bâtă,  la opt ani, în faţa casei noastre, fără să-i fi făcut ceva, nu am înţeles nimic. Mă bătea ca un dement. Iar eu m-am dus sus la maică-mea, plângând în hohote și mama a plâns și ea. Nimeni nu s-a dus după el să-l pedepsească. Atunci sigur că în sufletul acelui copil bătut apar niște disonanţe, care se rezolvă abia după foarte mulţi ani. E ca în muzică: acordurile pentru care, cândva, vine tonica.  Au fost atunci scene, gesturi, fapte, care te puteau răni ca evreu. Dar trebuie spus și recunoscut mereu că soarta noastră, a evreilor din Banat, a fost incomparabil mai bună decât a celor din sudul ţării și de necomparat total cu ceea ce au trăit evreii din Ardeal.

— În momentul eliberării din 1944 aveaţi nouă ani.

—  Da, eram tot un copil, dar câtă bucurie am simţit când am auzit la radio că suntem liberi. Vorbea regele. De unde feeria aceea totală pe care o trăiam? Tot nu înţelegeam fondul răului pe care îl trăisem și nici motivele de bucurie. De ce scăpasem ca să ne bucurăm atâta? Am aflat apoi cum a murit o mătușă din Ungaria, am aflat multe. Dar tot nu înţelegeam. Fusesem un băieţel blond, cu ochi albaștri, pe care soldaţii germani din Timișoara îl plăcuseră. Și mie îmi plăcea să îi văd în uniforme, cu pistoale, puști. De unde oare atracţia asta pentru cei puternici? Îmi pare a fi o tragedie a umanităţii însăși fascinaţia forţei și, în paralel, voluptatea indivizilor de a fi conduși. Știu ce pericol e să spui lucrurile astea în România acum, când problema cea mai dureroasă e că lumea  a devenit ca o turmă de oi. Majoritatea oamenilor vor să fie conduși de stat, de un partid, de Iliescu, de cineva.

— La 11 ani eraţi din nou un copil fericit, pentru că se schimbase ceva în jurul dv. Când au reînceput neliniștile, descumpănirile, teama?

—  Evident, atunci am crezut —așa cum la 12-13 ani te agăţi de ceva în care să crezi — în această nouă orânduire. Am înţeles că ne-a scăpat de la moarte, de la tot ce e mai rău pe lume. Răul erau, la ora respectivă, naziștii, fasciștii, legionarii, imperialiștii, Coca Cola, Tito, trădătorul care a venit cu toporul și toate celelalte. Ca adolescent, am fost foarte permeabil la noua ideologie.

— De ce oare? Familia dv. nu avea nici un motiv de jubilaţie după 1944.

— Eram într-o căutare  — veșnica mea căutare, neîncheiată nici până azi — a unei filosofii utopice. Am crezut tot ce mi s-a spus atunci, până când a început teroarea comunistă și au început să dispară din nou membri ai familiei mele: bunicul la Canal, fratele tatălui la Canal, naţionalizarea fabricii, scoaterea din locuinţă, pentru că un secretar de partid voia exact locuinţa noastră. Chiar numele străzii mele, așa cum s-a tot schimbat prin ani, reflectă ceva din felul în care a trecut istoria peste noi. La început s-a chemat Petre Carp, apoi Ștefan Gheorghiu, apoi a ajuns Trandafirilor.

— Și Trandafirilor a rămas.

— Sper din suflet să rămână așa. Dar să revin la anii aceia de după război, când am lucrat în producţie, cum se spunea. Am tot scris și povestit despre tinereţea mea timișoreană. Să știţi însă că, privind retrospectiv lucurile, nu regret absolut nimic din ce mi s-a întâmplat, din ce am trăit. Totul, absolut totul m-a ajutat mai apoi. Nu e adevărat că am pierdut ani buni la facultatea de mecanică, după ce terminasem școala medie de eneregie electrică. Asta a fost în 1953. Am intrat în câmpul muncii, ca să pot urma o facultate, m-am înscris la „material rulant”și  am pierdut anul, îndrăgostit mortal de o handbalistă foarte curtată în epocă.

—Toate astea s-au întâmplat până la 19 ani, când eraţi deja student la Politehnică.

— Da, eram deja student și învăţam pe rupte, conștient fiind că, dacă ratam, mă aștepta armata. Iar armata, care dura atunci trei ani, echivala cu sfârșitul. Pentru mine, cel puţin. Am prins profesori uriași: Alaci, Mioc, Gheorghiu, Bakonyi, Nădășan. Se învăţa pe atunci foarte serios. Stau și mă întreb deseori dacă faptul că am realizat ceva în viaţă nu se datorează și acelui stil pe care mi l-a imprimat Politehnica. Acolo am învăţat să învăţ. La școala unde e acum, la Viena, băiatul meu, Liviu, de 10 ani, se poate urma un curs suplimentar unde ești învăţat să înveţi. Acolo l-am trimis pe fiul meu ca să înveţe cum să înveţe. Pe mine m-au ajutat algebra, analiza matematică să-mi antrenez creierul, să disting ce e important și ce mai puţin important, să aflu cum să ajung dintr-un punct într-altul pe drumul cel mai scurt cu putinţă. Am convingerea că, de la felul în care am ajuns să conduc o instituţie, Opera din Viena, până la modul în care se desfășoară o discuţie, inclusiv asta pe care o avem noi acum, se simte această influenţă. Deci cred că datorez enorm sistemului de gândire bazat pe rigoarea știinţifică.

— Și totuși, din aceeași perioadă a adolescenţei și a primei dv. tinereţi, datează  fascinaţia teatrului și a operei. Aţi scris și povestit deja multe lucruri despre anii 50 ai scenei timișorene. Aţi descris întâlnirile — memorabile pentru dv. — cu spectacole, actori, cântăreţi ca pe niște coups de foudre, ca pe o sursă de incredibilă vrajă. Ce resort anume din interiorul dv. a vibrat atunci?

—  Nu știu. Vraja scenei, a chiar ideii de spectacol...N-aș putea să spun exact. În carte vorbesc mai mult despre spectacolele de operă, dar nu pot să uit niște puneri în scenă pe texte bine făcute, deși cam pe linie, ale lui Baranga sau Mirodan. Nu pot să uit niște actori mari, Maximilian, de pildă, sau un fel de semi-nebun, Leonard Divarius, celebru în epocă. Stăteam la cofetăria Violeta, pe Corso, ca să mă uit cum trece Leonard Divarius! Stăteam nemișcat până când știam că trebuie să apară, vorbind singur pe stradă, în genialitatea lui — pentru mine, o genialitate pură. Îl pândeam până se așeza și își bea cafeaua. Urmau scandalurile de acasă cu tata, pentru întârzieri, pentru pierderea de vreme, credea el. Dar eu eram fascinat.

— Din ce cauză profundă? Vă puteţi da acum seama?

— Din admiraţia fermecată pentru acești oameni deosebiţi, celebri. Actorii, artiștii, în primul rând. Dar și sportivii, pentru că în vremea aceea îmi împărţeam timpul între studii, spectacole, citit și fotbal.

—  Și pe acest fond, aparent senin, a venit episodul din 1956.

—  Un episod al mișcării studenţești de protest anti-comunist, în toamna lui 56, la Timișoara. A fost pur și simplu o întâmplare că m-am trezit implicat în toată manifestaţia. Eu nu făcusem parte din comitetul care a pregătit acţiunea. Eram doar în anul trei. M-am trezit în sală și în 30 de secunde mi-am dat seama că trăiam ceva unic, că era o atmosferă total diferită de ceea ce știam că se poate întâmpla într-o ședinţă pe atunci. Se vorbea despre mizerie, despre mâncarea proastă, despre uraniul pe care ni-l iau rușii. Parcă era o revoluţie! Spuneaţi că era un fond aparent senin. Sigur că era aparent. Sigur că simţeam toată impuritatea de fond a sistemului, dar nu aveam curajul să vorbesc și nici măcar să gândesc despre asta. Atunci, însă, ca luat de val, m-am dus la cantină, alături de colegii mei, dar și de studenţi de la alte facultăţi. Rectorul, secretarul de partid, ștabii Politehnicii au fost obligaţi să vină cu noi. Acolo am ţinut o cuvântare  fatală. Așa s-a dovedit până la urmă. Când am pronunţat fraza cu „atmosfera pre-revoluţionară”, deși pusesem un „dacă” înainte, sala s-a dezlănţuit și a început să scandeze „re-vo-lu-ţi-e”, „trăiască Holi”. Parcă era Revoluţia franceză! Nici măcar nu am spus lucruri mult sărite de pe linie, dar le-am spus într-un loc unde nu trebuia să-mi deschid gura. A venit armata, au urmat arestări, am fost la Becicherecu Mic, am stat și eu la zid, cu faţa la perete, acuzat de complicitate cu parașutiștii americani atât de intens, încât la un moment dat chiar mi-a venit să cred că era ceva adevărat în toată povestea. Și s-a terminat și mi s-a pus o cruce pe frunte: exmatriculat din toate facultăţile din ţară la patru-cinci luni după evenimente.

— Așa aţi ajuns antrenor de tenis.

—  Da, și mărturisesc că m-am simţit foarte bine. Tăiasem fracul tatei și-mi făcusem pantaloni scurţi din el. Stropeam terenul de zgură cu mare spor. Îmi plăcea cum sună: nepotul lui Dornhelm, exmatriculat din facultate din cauza unui discurs măreţ, dând ore de tenis. M-am simţit mult mai mult decât sunt. Am avut o scuză universală că fac asta și am făcut-o cu plăcere. Îmi spuneam: acum aș putea să fiu cine știe ce, dar soarta nu m-a lăsat. Ca să fiu sincer, nu mă simţeam deloc prost. Dimpotrivă. Când le auzeam pe mătușile mele spunând că nepotul lui Dornhelm stropind terenul de tenis e semnul sfârșitului nici nu știam ce să mai spun.

— Și aţi continuat așa, până la 24 de ani, prins și dv., și familia dv., în pumnii istoriei. Cum vedeţi acum, la 67 de ani, sensul, sensurile a tot ceea ce vi s-a întâmplat?

—  Doamnă Babeţi, în final, tot ceea ce mi s-a întâmplat a fost fericit. Poate e și perspectiva vârstei. Acum toate ţi se par mai bune decât au fost în realitate. Tot trecutul se luminează altfel. Îmi vine în minte vorba extraordinară a lui Iorga: „Dacă uiţi, nu ești”. Am ajuns să înţeleg multe din cele întâmplate. Nu am nici un fel de ranchiună, nici un fel de ură.

—  Ce înţelegeţi, de fapt?

—  Înţeleg că dincolo de o  teorie care, evident, nu se voia abjectă, s-au produs o mulţime de nedreptăţi. Când l-au dus pe bunicul la Canal, am înţeles lupta de clasă așa: noi facem parte dintr-o clasă suspectată, pentru că ni s-a spus că am exploatat. Era adevărat? Trebuia să se facă o revoluţie, și când tai lemne, nu mai contează ce cade pe de lături. Să nu credeţi că încerc să justific un sistem. Nu știam atunci nici de Sighet, nici de Gherla, nici de toate ororile care s-au întâmplat.

— Dar acum, când știţi...

— Acum, când știu, nu doresc să o compar cu teroarea de până în 1944. Nu vreau să fac nici un fel de paralelă între anii nazismului și cei ai comunismului. Mi se pare suspectă orice persoană care face o paralelă în acest sens. Eu m-am format în acei ani și, dacă îmi permiteţi, a ieșit ceva destul de bun din Holender ăsta. Poate că nu ar fi ieșit așa dacă nu i s-ar fi întâmplat toate acele lucruri.

— V-aţi făcut vreodată un scenariu contrafactual, cum spun istoricii. Ce-ar fi fost dacă...

— Da. Dacă nu ar fi fost ședinţa respectivă, aș fi terminat facultatea, aș fi fost inginer. Nu cred că aș fi plecat din ţară dacă mi s-ar fi părut că am un viitor aici. Eu am plecat de nevoie, nu de voie. Și când am făcut-o, am fost foarte nefericit. Am plâns în hohote când am ajuns la graniţă, în „ţara nimănui”, între Curtici și Ungaria. Tata plângea de fericire că a scăpat, iar eu am plâns de nefericire. Și nefericirea asta a durat mult la Viena. Am scris despre ea. Dar să continuu scenariul. Poate prin unele relaţii aș fi prins o repartiţie mai aproape de Timișoara și aș fi ajuns ceea ce doream: un inginer de mașini cu aburi. Că aburii au încetat la scurtă vreme să nu mai fie importanţi în lume, asta ţine de istoria tehnicii. Dar eu aș fi ajuns un inginer, cu un salar stabil și nu ar fi fost nici un dezastru, pentru că de fapt asta visam să fiu. Soarta binevoitoare m-a împins însă pe alt făgaș. Dar să știţi că nu am uitat nimic.

— Asta se vede în tot ceea faceţi și mai ales în ceea ce aţi scris în cartea care va apărea și în România nu peste multă vreme.

—  Aș vrea să spun ceva despre aceasta carte. În lumea germană au apărut multe cronici. În Zuricher Zeitung, de pildă. Sau în Frankfurt Allgemeine Zeitung. Tonul era foarte laudativ cu privire la prima treime din carte, cea care descria perioada mea românească. Spuneau că au învăţat foarte multe despre România, că au ajuns să înţeleagă mai bine unele lucruri citind cele povestite de mine. Cum s-a întâmplat? Făcusem zece ani de directorat la Opera din Viena și editurile voiau o carte despre mine, evident ca să o vândă. Pe de altă parte, și eu voiam să trec în scris măcar ceva din toată experienţa mea. Cum suna și titlul, De la Timișoara la Viena. Era viaţa unui director de operă. Evident că trebuia să povestesc și despre ce am făcut în Occident, din clipa când am ajuns acolo. Poate ar fi fost mai bine să închei cartea cu anul 1992, cînd cancelarul m-a numit director general al celor două opere din Viena. Odată și odată tot am să îmi închei directoratul. Nu pot fi „senator pe viaţă”. Am de gând ca în 2007, când voi împlini 72 de ani, să pun punct. Nu vreau să ajung să mă fac de râs. Deși, când vin la Timișoara și văd oameni ca Anavi Adam, care la 92 de ani sunt extrem de vitali, mă întreb oare ce o să mă fac dacă o să ajung și eu la vîrsta lui.

 — Pentru că sunteţi directorul unei instituţii care poate echivala din toate punctele de vedere cu un minister de război în Austria, pentru că aţi parcurs, până să ajungeţi acolo, în vârf, toate treptele unei cariere, ce le-aţi  putea spune celor care se află în fruntea unor instituţii culturale? Ce i-aţi putea învăţa din experienţa dumneavoastră?

— În primul rând le-aș spune să își asume total acel post, acea funcţie, doar dacă iubesc cu tot sufletul și cu tot creierul ceea ce fac. Le-aș recomanda, așadar, dragoste pentru artiști, și pentru cei buni și pentru cei proști, dragoste pentru artă, în toată complexitatea ei. Le-aș mai spune să nu încerce să facă o carieră din funcţia respectivă. Dacă faci lucrurile bine, ţi se va recunoaște și cariera. Cred că așa ceva mi s-a întâmplat mie. Dacă ajung să îmi închei mandatul, voi fi cel mai longeviv director din istoria Operei vieneze. Aș avea 16 ani de directorat în 2007. Dar de ce are acest teatru de operă importanţa asta excepţională, în comparaţie cu oricare altul din lume? Austria a fost un mare imperiu, iar teatrul acesta imperial a fost conceput la însăși anvergura Imperiului. În 1918 Austria a devenit o ţară mică și neimportantă, dar Opera a rămas la fel de mare ca înainte. Deci unul din bunurile de valoare mondială ale Austriei este această Staatsoper. Ce mai are? Munţii, zăpada, festivalul de la Salzburg, Filarmonica.

—  Și scriitorii. Și ceilalţi artiști.

— Adevărat. Dar vorbesc despre instituţii cu mare suprafaţă și vizibilitate culturală. Oiricât de mari ar fi Musil, Broch sau Doderer, nimeni nu vine de la New York sau Tokio sau din Africa de Sud la Viena ca să vadă unde a stat Doderer. Dar vin să vadă unde a stat Schubert sau Beethoven, care n-a fost vienez, Brahms, care n-a fost vienez nici el, Mahler și așa mai departe. Opera are o importanţă politică în Austria, pentru oricine s-ar afla la guvernare. Are și o importanţă economică extraordinară. I-aș mai spune unui conducător de instituţie culturală să aibă curajul adevărului. Am început printr-o igienizare morală a trecutului acestui teatru de operă și am spus lucruri pe care le știau toţi. Mi-am atras multă aversiune. „Ce ne-a trebuit acest evreu din România?”, s-au întrebat mulţi, după ce am început să îmi exercit funcţia. Aveam (și continuu să am) toate atributele pentru a fi urât: evreu, român, din Est. Mi-a și spus odată cineva, evident glumind: „bine că nu sunteţi și homosexual, ca să fie paleta completă!”

— Există diferenţe sensibile între cele două ediţii ale cărţii, cea originală, germană și cea românească, tradusă de Magdalena Mărculescu?

— În esenţă, e aceeași carte, dar în ediţia românească am extins pasajele consacrate artiștilor români și am eliminat, în schimb, fragmentele care prezentau România unui public străin și care, pentru cititorii din ţară erau niște locuri comune. În varianta germană mai era o anexă, o cuvântare de-a mea, pe care o consider foarte importantă. Un discurs politic pe care l-am ţinut cu prilejul celor 50 de ani de la eliberarea Austriei și care a fost deopotrivă aplaudat și atacat până azi. Acolo am vorbit nu despre ce s-a întâmplat între 1938 și 1945 în Austria, când, de fapt, ţara  nu a existat, datorită anexării ei de către Germania nazistă.  Am vorbit despre ceea ce nu s-a întâmplat între 1945 și 1955, când s-au retras trupele sovietice din Austria. Atunci a avut loc ceea ce aș numi „trecerea lină”, fără nici o privire înapoi. Chiar și aici, în România, în acești 12 ani, s-au întâmplat mult mai multe în ce privește prelucrarea trecutului — parcă așa se cheamă, nu? — decât s-au întâmplat în Austria până astăzi. Repet: până astăzi. Germania are o conștiinţă, să spun, mai curată faţă de cele întâmplate în cel de-al doilea război mondial. Germanii și-au asumat acel trecut, l-au discutat. Dar în Austria această discuţie nu a avut loc, pentru simplul motiv că, nu-i așa?, ea a fost cotropită. A fost cotropită cu sute de mii de oameni ieșiţi în stradă să îl întâmpine pe Hitler cum nimeni nu a făcut-o. Era o parte a populaţiei vieneze, care i-a pus apoi pe evrei să spele caldarâmul cu periuţele de dinţi, deși nimeni nu le-a cerut-o. Așa ceva nu s-a întâmplat niciunde. Am avut o discuţie la un post de radio anul trecut și am spus deschis ceea ce cred. La Viena era altceva decât antisemitismul german. Era Judenhass, „ura faţă de evrei”. Antisemitism a existat și va exista cât e lumea, pretutindeni. Dar ura asta e ceva specific austriac sau, mai exact, vienez. Așa ceva nu s-ar fi putut întâmpla la Innsbruck, de pildă.

— Și totuși, dacă îmi permiteţi o figură de stil, Viena este patria dumneavoastră.

—    Patria mea e Timișoara.

Timișoara,       2002

Interviu realizat de Adriana Babeţi și publicat în numărul 12 / 2002 al revistei „Orizont”