? Poate e rezultatul povestirilor lui despre lumea asta, despre faptul că făcea să-ţi pară aproape ceea ce era departe.

? Probabil. În 1986 am fost prima oară la Paris, la un concurs de canto, unde am luat locul întâi. Sprijinită de familia din Franţa, am primit viza de ieșire pentru a pleca. Eram la București atunci, locuiam acolo. După asta nu am mai primit viză. Și acum doi-trei ani am fost la Paris singură, să caut pur și simplu urmele lui. Și le-am găsit întâmplător. Am simţit nevoia de a fi fizic în locurile acelea. De aceea mă bucur că am făcut acum lucrul acesta concret de a pune o placă pe casa unde locuiam și unde a fost redacţia revistei ?Fruncea?. Nu din orgoliu, ci pentru că e ceva concret... e ceva care începe altceva?

? Știu că aveţi acasă o arhivă extraordinară.

? Da, e o arhivă aflată nu  într-o dezordine mare, dar cam înghesuită, datorită spaţiului mic. Nu se poate numi totuși arhivă, pentru că ar trebui să fie într-o ordine desăvârșită. Lucrurile sunt toate acolo: întreaga colecţie a revistei, clișee pe sticlă, șpalturi, fotografii.

? Speri să ai timp să le pui în ordine ?

? Da, sigur. Revista a apărut din 1934 până în 1945, cu o regularitate săptămânală. Iar din lucrările în manuscris rămase de la tatăl meu mă gândesc să editez câteva. De pildă, Istoria Teatrului liric din Timișoara, din perioada Imperiului austro-ungar, foarte documentată și care cuprinde în paralel și istoria orașului, spectacolele, stagiunile, distribuţia, repertoriul.

? Deci interesul lui pentru istoria teatrului liric se lega în primul rând de interesul lui pentru Timișoara. 

? Da, pentru Timișoara, în primul rând. A scris și o mică istorie a orașului, care a apărut în două ediţii, în perioada interbelică. Timișoara era motivul principal și centrul vieţii lui.

? Te ducea la spectacole?

? Da, la Filarmonică și mai ales la Operă. Copilăria mea înseamnă casa de pe Eugeniu de Savoya, nr. 9, dar și Opera și culisele Operei și cabinele cu mirosul de scenă, de praf, de machiaj. Mi se părea fascinant. Eu mă jucam singură de cele mai multe ori. Jucam secvenţe din opere, cu bijuteriile de scenă ale mamei, machiată? Probabil că era și un contrast foarte mare între viaţa de zi cu zi și lumea aceea. După ce mama s-a pensionat, iar tata a murit, mama nu a mai vrut să meargă la Operă, să audă de Operă.

Eu am terminat Liceul de Arte Plastice și mulţi ani nu am mai avut nici un contact cu acea lume. Și, dintr-o dată, am fost împinsă să iau ore de canto și să intru în corul Operei. Mie îmi venise ideea să mă fac actriţă și atunci mi s-a sugerat să iau niște ore de canto pentru voce. M-am dus la doamna Fenia Nicolau, profesoara mamei și am început la 17 ani să iau ore de canto... Nu am intrat la Institutul de Teatru și atunci am dat concurs în corul Operei, unde am reușit, sigur ajutată și de maestrul Weiser, care a fost ani de zile maestru de cor și o cunoscuse pe mama. Așa am reintrat în atmosferă și nu am mai părăsit de atunci lumea aceea?