Particularitatea Timișoarei – decisivă în funcționarea liceelor

 

Remarcabilă este voința întregii comunități israelite de a înființa liceul evreiesc cu orice preț. Limba română ca limbă de predare constituie punctul cel mai sensibil. „În ceea ce privește limba de propunere (predare) am admis deocamdată limba maghiară, actuala limbă maternă a elevilor, după cum stabilește petițiunea, cu condițiunea expresă că numai în mod provizoriu și transitoriu, … treptat (ea urmând a fi) înlocuită cu limba de propunere (predare) româna întrucât nu se va introduce limba națională evreiască…”, scrie șeful Resortului în 30 ianuarie 1920.^[13] Procesul verbal al ședinței Curatoriului în care se dezbate acest punct reflectă atitudinea predominantă în sânul comunității, dar și diferitele concepții și curente. Directorul liceului, dr. Victor Deznai, este de părere că „... dat fiind faptul că ministrul ne-a obligat să întemeiem școala pe bază confesională, conform tratatului de pace și pe baza dreptului nostru ca minoritate avem libertatea să stabilim limba de predare. Dar pentru că instrucțiunea din documentul autorizației privitoare la limba de predare nu ține cont de toate acestea – în cazul în care, în ciuda petiției noastre, ministrul va insista asupra acestei instrucțiuni – ce să alegem: româna sau ebraica?”^[14].

Nici vorbă să se insiste asupra drepturilor garantate prin lege. Nici vorbă să se cramponeze de limba maghiară. De la bun început, abordarea este pragmatică, scopul suprem fiind înființarea liceului. În faza alegerii între limba română și ebraică (idiș ar fi fost de asemenea o posibilitate, dar nu se bucura de prestigiu în rândurile evreilor timișoreni în acea epocă), simțul pragmatic învinge din nou. Argumentele partizanilor limbii române: din cauza dificultății limbii ebraice, elevii nu vor fi în stare să-și însușească materia; copiii trebuie pregătiți pentru viață, iar părinții nu vor considera ebraica utilă, prin urmare își vor trimite copiii la alte școli; chiar și fără ebraică, în comparație cu școlile de stat, liceul va avea un specific propriu în măsura în care oferă o educație în spirit evreiesc. Pentru ebraică pledează mai cu seamă sioniștii care pun accent pe caracterul național și un eventual viitor, chiar dacă îndepărtat, în Palestina. Concluzia este o soluție temporară de compromis: unele materii se vor preda în română, altele în ebraică, pentru că, așa cum formulează Deznai cu înțelepciune, dar și cu resemnare și amărăciune: „…noi aici nu avem rădăcini, vom fi întotdeauna ″străini″, tineretului trebuie așadar să-i dăm o educație care să-i permită să subziste oriunde în lume. Cu româna nu ajunge departe, cu ajutorul limbii ebraice va putea fi, în schimb, în legătură cu frații noștri de pretutindeni…”.  

Altă cale nu exista, se introduce treptat limba română, o treabă deloc ușoară. În procesele verbale citim detalii amuzante despre dificultățile profesorilor de a preda în română. Elevii recalcitranți nu știu românește, părinții nici atât. Dintre profesori, cel de română declară la un moment dat că își dă demisia din cauza indisciplinei în timpul orelor!^[15]. Direcțiunea ia, desigur, măsurile necesare ca să se evite incidentele care ar putea provoca pierderea dreptului de publicitate sau ar putea periclita existența liceului.

Cu totul altfel decurge viața școlilor israelite din Cluj și Oradea. La Cluj, Tarbut^[16] Zsidó Iskolaegyesület Fiú-, illetve Leánygimnáziuma (Uniunea Școlară Evreiască, Gimnaziul de Băieți, respectiv de Fete) înființată în 1920, este închisă în 1927, făcând parte din școlile „iredentiste” interzise de guvernul român pe motiv că s-au opus utilizării limbii române și au insistat asupra cultivării limbii și culturii maghiare. Când li se desființează școala, evreii clujeni răsuflă cu ușurare^[17]. Direcțiunea, profesorii și elevii de la Tarbut Zsidó Iskolaegyesület au rămas fideli limbii și culturii maghiare predată ca materie principală și au făcut tot posibilul pentru păstrarea identității maghiaro-evreiești. La Oradea, rabinul dr. Kecskeméti Lipót se considera de naționalitate maghiară și de religie mozaică și rostea cuvântări fulminante pentru conservarea limbii și culturii maghiare ca elemente principale și definitorii, componente ireductibile ale identității evreiești. Locul evreilor maghiari era pe teritoriul maghiar, susținea el, nicidecum în altă parte a lumii, nicidecum în Ţara Promisă a idealului sionist. Cu timpul, mulți evrei își vor da seama de importanța limbii române care devenea o condiție indispensabilă atât pentru existența unui învățământ evreiesc, cât și pentru reușita socială și economică. Retrospectiv, mulți vor considera demersul Comunității clujene ca neavenit, nemaivorbind de faptul că devotamentul evreilor pentru cultura maghiară nu va fi nicidecum răsplătit.

Cât de diferită este viziunea evreilor timișoreni de cea a clujenilor și a orădenilor! În răspunsul din ianuarie 1920 la comunicarea Șefului Resortului Cultelor și Instrucțiunii, concepția Curatoriului este formulată răspicat: proiectul pornise de la ideea înființării liceului pe baza apartenenței la naționalitatea evreiască. „Doar din cauza neclarificării problemelor legate de naționalitate, respectiv de religie și limbă, am fost nevoiți să întemeiem instituția noastră pe bază confesională”^[18]. Această viziune își găsește expresia oficială comunitară la amintita adunare a evreilor din Regiunea Banat și Județul Arad ce a avut loc la 27 mai 1923 și la care au participat delegați din Timișoara, Arad, Lugoj, Caransebeș, Sânnicolau Mare, Deta, Reșița, Lipova, Curtici, Ciacova și din partea Asociației Naționale Evreiești din Cluj. Dr. Adolf Vértes enunță convingerea care animă adunarea: Se va crea cândva un stat național evreiesc, iar „evreimea din restul lumii, legată sufletește de acest centru,  trebuie să dobândească statutul de minoritate națională în țările în care trăiește”. Adunarea decide constituirea unei organizații evreiești pentru toți evreii, indiferent de apartenența lor la curentul ortodox, neolog, status-quo sau sionist, care să obțină recunoașterea drepturilor lor sociale și culturale, ca minoritate națională^[19].  

De ce se deosebesc atât de mult evreii din Banat de cei din Transilvania la începutul secolului al XX-lea? Cei din Transilvania își definesc identitatea prin apartenența la limba și cultura maghiară și, în mod secundar, la religia mozaică; cei din Banat se afirmă ca naționalitate evreiască de religie mozaică. Originea etnică și religia apar separat pe tabelul nominal al profesorilor din 1938^[20], dar acest trend se desena deja la începutul secolului. Unul dintre motive este fizionomia plurilingvă și multiculturală a Timișoarei, un creuzet de naționalități în echilibru numeric şi ponderal, în care evreii își aveau locul lor bine definit și respectat. Conform unui recensământ după religie din 1900, „israeliții”, în număr de 5.788, constituiau 11,66% din totalul populației, ocupând locul trei ca mărime, după germani și unguri^[21]. Sunt relevante informațiile despre inaugurarea în 1906 a sediului Comunității, o clădire impozantă, realizată după planurile arhitectului Leopold Baumhorn. La festivitate au participat reprezentanți ai oficialităților, prefectul Gregor (Gergely) Kabdebo, primarul Károly Telbisz, notarul-șef Josef Geml, șeful poliției Rudolf Bandl, cu toții reprezentând diversitatea comunitar-religioasă și/sau lingvistică a Timișoarei^[22].

Pătrunși de importanța istorică a înființării unei instituții care va cultiva și întări identitatea evreiască, Curatoriul și profesorii vor să creeze un liceu modern, de un înalt nivel intelectual. Se adoptă sistemul de coeducație, după modelul unor școli din țări occidentale, așa cum se menționează în procesele verbale. Mereu se manifestă grija ca totul să se petreacă în mod ireproșabil, în cele mai mici detalii: profesorii sunt sfătuiți să se abțină de la comentarii politice, iar profesoarele să afișeze o ținută vestimentară decentă. Atunci când există reclamații din partea părinților privind pedepsele corporale administrate de unii profesori, aceștia „sunt somați să renunțe la asemenea metode pedagogice și educative extremiste”, la asemenea „brutalități”!^[23] Nu e de mirare că Liceul Israelit, după cum reiese din mărturiile foștilor elevi din anii 1940, era probabil unicul liceu din oraș în care nu erau aplicate pedepse fizice.
 

Condițiile de funcționare a liceelor

În anul 1923 se interzice coeducația, limba română devine limba de predare obligatorie. Liceul se separă în trei școli: Liceul teoretic de băieți, cu opt clase (patru gimnaziale și patru liceale), director dr. Victor Deznai, care a fost directorul întregii şcoli; Școala Superioară de Comerț (numit deseori „Liceul Comercial”) cu opt clase (patru gimnaziale și patru comerciale), director fiind Isidor Marton; Gimnaziul de fete cu patru clase, având ca directoare pe dr. Feodora Weiss. În 1925, din cauza cunoștințelor sale lacunare de română, dr. Victor Deznai este înlocuit la direcțiunea liceului de dr. Iosif Marcus, originar din Cernăuți, un profesor de limbă maternă română, care va deține funcția până în anul 1945, când Isidor Marton preia conducerea, iar Tiberiu Farkas devine directorul Școlii Superioare de Comerț până în anul 1948, anul desființării liceelor. Din anul 1927, directoarea Gimnaziului de Fete este Johanna Winkler, succesoare fiindu-i Sidonia Hercz.

Din anul 1923, școlile funcționează într-un imobil propriu, clădit din fonduri proprii, din colecte și donații, de Comunitatea Evreilor sub  președinția avocatului dr. Adolf Vértes. El se află pe bvd. Carmen Sylva nr. 2, mai tîrziu, bvd. I.V. Lenin, acum, str. Mihai Eminescu. Arhitectul este Gideon Neubauer, iar Jakab Klein supervizează lucrările. Imobilul liceului cuprinde 16 săli de clasă, una de gimnastică, una de desen, un laborator de fizică și de chimie, o bibliotecă însumând 1.600 de volume, o cancelarie/sală de conferințe și biroul directorului. Ulterior, în anul 1928, clădirii i se adaugă încă un etaj, acolo unde va funcționa Liceul Comercial. Liceul teoretic și Gimnaziul de fete se instalează la parter. În același an, în curtea liceului se ridică, din cauza afluenței elevilor din localitățile din jur, Internatul de băieți. El este destinat locuirii și întreținerii a 60 de elevi. Directorii internatului ce va funcționa până în 1939 sunt Isidor Marton și soția^[24]. Activitatea liceelor cu drept de publicitate este confirmată prin autorizațiile No. 51, 52 și 53 din anul 1928, autorizații eliberate de Ministerul Educației Naționale pe baza legii învățământului particular. Cele două congregații cu cel mai mare număr de membri – neologii din centrul orașului și status-quo-ante din Fabric - se unesc în 1930 într-o singură comunitate, aceea de rit occidental. Comunitatea este mai solidă și mai unită ca niciodată.

 

Clădirea Liceului Israelit Timişoara, constr. în 1923. Fotografie din 1928.

 

Internatul Liceului Israelit Timişoara, constr. în 1928. Fotografia din 1930. Fotografii din arhiva Lucian Muntean.

 

Pentru a ne da seama de numărul populației evreiești și de ponderea elevilor, cităm câteva cifre disponibile din recensăminte și din evidența liceelor. După recensământul din 1930 s-au declarat de naționalitate evreiască 7.171 persoane, adică 8% din populație, dar 9.368 de persoane s-au declarat de confesiune mozaică, explicația diferenței de 2.197 fiind distincția ce o făceau aceștia din urmă între etnie și religie. Asociind „maghiarii de religie mozaică”, evreii reprezintă mai mult de 10% din populație^[25].  În fiecare an, în medie, 500 de elevi și eleve învățau în liceele israelite.

Cetățeni cu drepturi egale, evreii se avântă să se realizeze în cele mai diferite domenii și săvârșesc miununi pentru propriul lor succes și pentru bunăstarea obștei. În Timișoara, mai bine de 50% din întreprinderi și majoritatea unităților comerciale erau proprietate evreiască, în aceeași proporție erau avocații, medicii și farmaciștii evrei. Exista o pătură largă și nevoiașă de meseriași, muncitori și mici funcționari, mai cu seamă printre evreii ortodocși, pentru care studiul Torei era incompatibil cu lumea industrială și comercială seculară.

Fisuri apar pe tot parcursul acestei perioade de efervescență socială, economică și culturală. Limitându-ne la instituțiile școlare, deja din 1924 se înregistrează manifestări antisemite. În culegerea de documente ”Antisemitismul universitar în România (1919-1939). Mărturii documentare”, este listată o notă din 16 decembrie, 1924: „Adresa directorului Liceului Israelit din localitate către prefectul poliției în legătură cu agresiunile repetate ale studenților români la adresa elevilor evrei din școala ce o conduce”^[26]. Parcurgând lista de documente referitoare la antisemitismul universitar, constatăm cu plăcere că acestea sunt semnificativ mai puține la Timișoara, față de Cluj, București sau Iași. Revenim însă rapid la realitate: în Timișoara nu exista Universitate, doar Politehnica, unde nu era picior de evreu!^[27]. În 1938, Rectorul Politehnicii Timișoara anunță pe Ministrul Educației că nu există niciun student evreu în acea școală. În anii trecuți apare câte unul, dar este exmatriculat din motive obscure. Poveștile transmise sunt oribile: Câțiva studenți evrei sfidaseră ura antisemită a studenților, dar au fost obligați să abandoneze școala, altfel ar fi plătit cu viața^[28]. Fiul lui Isidor Marton, directorul Liceului Comercial, un tânăr zdravăn, a fost în așa hal zdrobit în bătaie, încât era fericit că a rămas în viață după două luni de spitalizare^[29].