Cum se vede viaţa noastră dacă o privim dinspre dosarele de securitate? Când și cum, în ce scopuri a fost utilizată povestirea parţială sau  extinsă a vieţii și cine o povestea sau mai precis o interpreta? Nu ?beneficia? de acest interes decât o anume parte a populaţiei, cei identificabili la un moment dat sub una sau alta sau sub mai multe din categoriile etichetate drept  dușmani  de clasă, exploatatori, chiaburi, sabotori, instigatori, agitatori,  certaţi cu regimul, elemente dubioase, participanţi la răzmeriţe, dezordini, acţiuni sau manifestări dușmănoase. Astfel de manifestări puteau fi faţă de orânduirea socială, faţă de regim  sau chiar faţă de realităţile din ţara noastră cum e menţionat în ianuarie 1989 în dosarul de urmărire care mi-a fost întocmit și în care am putut citi, pe lângă fragmente din scrisorile primite,  biografia condensată a  diverșilor prieteni cu care am corespondat în acea perioadă, ?filaţi?și ei pentru a se vedea dacă sunt sau nu încadrabili în una sau alta din aceste categorii.[1]

În diverse rapoarte, liste, informări sau denunţuri din anii ?50 ? ?60 ( anii de care m-am ocupat  într-o documentare făcută în 2003- 2004 la CNSAS asupra deportărilor și colectivizării, aflată la baza acestor rânduri[2]) cei care s-au dovedit a avea manifestări dușmănoase sunt toţi cei intraţi în vizor  pentru a fi, după caz, urmăriţi, dislocaţi, deportaţi, arestaţi, condamnaţi, recrutaţi sau doar verificaţi. Se înţelege că, în aceste condiţii, logica în care naraţiunile biografice sunt relatate în dosarele de securitate, fragmentar sau mai pe larg, e chiar aceea de a furniza argumente pentru identificările în cauză, constituindu-se deci  într-un fel de povestiri fondatoare ale statutului de vinovat și implicit de victimă. O listă a păcatelor care te pot transforma peste noapte dintr-un om obișnuit într-unul culpabil e greu de întocmit, ele fiind mult mai numeroase decât cele șapte care te pot trimite fără drept de apel în Infern. Ele nu sunt păcate morale, ci ideologice, faptele fiind selectate și relatate în conformitate cu ideologia luptei de clasă din anii ?50, a dușmanului potenţial, care se manifestă nu doar direct, ci și ascuns, deghizat ( vezi imaginea chiaburului  ca lup travestit în oaie, vehiculată de caricaturile epocii), o logică ce a dăinuit până târziu, în anii 90 și a fost folosită, între altele, pentru lărgirea și întărirea aparatului de securitate. Limbajul respectiv era în anii ?50 același cu cel al partidului comunist și intrase prin aparatul de propagandă și în limbajul comun, putând fi folosit la nevoie pentru a ?identifica? un dușman și a-l demasca. Martorii intervievaţi îl citează azi cu ghilimelele de rigoare, vorbind de ?așa-zișii chiaburi? sau  ?așa- numiţii exploatatori? etc., dând la rândul lor interesante definiţii ale categoriilor respective, de care m-am ocupat cu alte prilejuri.

Odată luată în vizor o persoană, devin suspecţi și cei din anturajul ei obișnuit, fiind supuși și ei verificărilor. Relatările biografice care îi privesc menţionează adesea persoanele care îi frecventează sau pe care ei le frecventează, astfel că, la nevoie, cercul suspecţilor se poate lărgi imprevizibil.Este logica după care, în anii ? 50, s-au efectuat arestări și condamnări, vinovăţiile nefiind aproape niciodată strict individuale și pedeapsa extinzându-se adesea asupra familiei sau cercurilor de prieteni și cunoscuţi.

Pierzându-și astăzi valoarea incriminatorie, ce a avut în acei ani consecinţe ( să nu uităm!) catastrofale asupra destinului multora dintre cei care le-au căzut victimă, relatările cu conţinut biografic din dosarele de securitate pot fi folosite ca documente pentru a vedea cum acţiona securitatea și, la modul mai general, aparatul de reprimare și supraveghere, de ce anume îi era frică securităţii, ce anume și cu ce frecvenţă consemna și transmitea pe cale ierarhică. Se poate reconstitui astfel o istorie a instituţiei, ce ar trece obligatoriu și prin relaţiile ei cu partidul comunist și puterea adminstrativă, dar informaţiile despre indivizii și colectivităţile supravegheate pot servi și la reconstituirea ambianţei istorice a unui eveniment ( cu precauţiile de rigoare și cu o obligatorie iniţiere în limbajul specific instituţiei) prin compararea cu alte tipuri de surse.

Putem  evalua memoria faptelor evocate, prin compararea a ceea ce ofiţerii de diverse ranguri consemnau la zi, cu ceea ce martorii încă în viaţă povestesc o jumătate de secol mai târziu în calitate de foste victime ale aparatului represiv. Bazate pe fapte identice, cele două tipuri de relatări construiesc, cum e de așteptat, perspective diferite, nu doar din cauza distanţei temporale faţă de evenimente sau a scopurilor diferite ale comunicării, ci și prin felul în care faptele sunt categorisite și intepretate.

 Astfel, dacă vrem să aflăm  mai multe despre cât de greu le-a fost deportaţilor din Banat și Oltenia în Bărăgan în primele luni de după instalarea lor forţată în câmp liber, în iunie 1951, despre lipsa apei potabile și, mai târziu, spre toamnă și iarnă, despre lipsa lemnelor de foc, despre condiţiile în care au fost obligaţi să-și ridice casele de chirpici, putem citi rapoartele pe care securitatea le întocmea săptămânal (!!) referitor la situaţia de pe teren, consemnând toate aceste lucruri sub rubrica privitoare la starea de spirit a dislocaţilor. Am urmărit în mod special perioada iulie-decembrie 1951, deci cea imediat următoare deportării din 18 iunie 1951.

Starea de spirit din această perioadă, rezultă din note și sinteze, e adesea agitată sau nemlţumitoare ca în nota din 30 noiembrie 1951 privitoare la dislocaţii din regiunea Ialomiţa, ceea ce se explică prin : lipsa lemnelor de foc, necesare atât încălzitului cât și preparatului hranei zilnice, cât și a spălatului rufelor, fapt ce a contribuit la epidemia de tifos exantematic ce a apărut în rândul dislocaţilor din satele noi ( p.198)[3]. Nota respectivă din dosarul cu numărul 191 mai consemnează că, din lipsa lemnelor de foc, dislocaţii au distrus în întregime plantaţiile de salcâmi, care constituiau perdele de protecţie, folosindu-le pentru lemne de foc și deși la o parte din dislocaţi li s-au dresat acte de dare în  judecată, această măsură nu a dus la nici un rezultat, întrucât prin aceasta nu s-a rezolvat lipsa lemnelor de foc și ei au continuat să taie din plantaţiile de salcâmi (p.198). Aflăm din finalul aceleiași note și cauza pentru care situaţia e preocupantă : starea de spirit nemulţumitoare este tot mai accentuată și aceasta ar putea să ia proporţii mai mari dacă nu se vor lua măsuri urgente de remediere ( p.199).

Relatarea are deci rol informativ, dar și profilactic și, nu întâmplător, atunci când, pentru a semnala aceeași situaţie, sunt citaţi direct dislocaţii care și-au exprimat nemulţumirea, vorbele lor, cuprinse între ghilimele sunt trecute în rapoarte sub eticheta comună de manifestări dușmănoase și stări de spirit. Nemulţumirile și zvonurile care circulă sunt cuprinse sub aceeași rubrică și ele ne dau o idee destul de limpede despre atmosfera care domina în sat, despre necazurile oamenilor și iluziile, speranţele pe care și le făceau. Că motivele de nemulţumire erau întemeiate se vede din faptul că rapoartele informează despre ele ca despre o situaţie obiectivă. Formularea lor de către deportaţi, le tranformă însă automat în manifestări dușmănoase, ceea ce dă o idee despre logica pe care o ascunde (și în același timp dezvăluie) sintagma : manifestări dușmănoase faţă de realităţile din ţara noastră. Că acestea din urmă puteau genera comentarii ca cele de mai jos, nu e de mirare.

Din sinteza trimisă de către Direcţiunea Generală a Securităţii Poporului din Regiunea Galaţi, către Direcţiunea Generală a Securităţii Statului ( în 9 august 1951) putem afla, de pildă, că dislocata Ghecea Motea de la centru G.A.S. Justin Georgescu, raionul Călmăţui, într-o discuţie avută cu mai multi dislocaţi s-a exprimat spunându-le ?fraţilor nu vă descurajaţi că nu mai este mult și va începe războiul întrucât un semn în aceasta privinţă îl dă însuși avioanele care  umblă mai toată ziua prin aer?( p.102) în timp ce Spijafca Valeriu, ?de la același centru s-a manifestat faţă de colaboratorul nostru că în momentul în care vor veni americanii, va avea prilejul să se răzbune pe toţi cei care i-au făcut rău?. Situaţia nu e mai bună nici în alte sate de pe teritoriul regionalei Galaţi, de vreme ce dislocata I. Nuţa, din comuna Vădeni,? este nemulţumită pentru că în satul lor nu se aduce petrol de iluminat și pentru gătit și întâmpină  greutăţi în privinţa apei de băut și spălat? (p.103), în timp ce Maghiaru Petru[4], tot din Vădeni, se plânge că ?organele Miliţiei nu dă voie rudelor să-i viziteze? și că ?Miliţienii stau în gară, iar atunci când sosește trenul îi legitimează  pe toţi care vor să  ia legătura cu ei, lăsându-i să vorbească cu ei acolo în gară  sau în altă parte, însă pentru un foarte scurt timp, forţându-i să plece înapoi cu primul tren? (p.103).

Ca urmare a unor astfel de manifestări, se consemnează în același raport intensificarea acţiunilor informative pentru a se stabili complect ce activitate cei în cauză continuă  să desfășoare și influenţa care o au în rândul celorlalţi dislocaţi.

Teama securităţii de eventuale revolte este și de asta dată transparentă, în situaţia în care, deportaţii se aflau într-una din perioadele cele mai dificile ale șederii lor forţate de cinci ani în Bărăgan, din care, la data raportului, abia ce se scursese o lună și jumătate. Frica de ce li se va întâmpla, de posibilitatea de a fi deportaţi mai departe, în URSS, lupta pentru supravieţuire, asociată cu puterea de a se amăgi si a spera, par a fi, dacă punem la un loc inteviurile cu relatările dislocaţilor și rapoartele securităţii, stările dominante printre deportaţi. Ei ignorau se pare, daca ţinem seama de ce spun în  interviurile pe care le-am făcut în anii ?90, potenţialul de putere pe care îl deţineau printr-o eventuală asociere, dar și gradul în care erau supravegheaţi.Din cele peste 100 de interviuri pe care le-am realizat, doar câteva vorbesc despre bănuiala de a fi fost supravegheaţi prin informatori sau de anchete la care au fost supuși.

Cu toate acestea, frecvenţa cu care revine în rapoarte precizarea cum am aflat de la colaboratorul nostru ne arată că lucrurile stăteau cu totul altfel. Cu alt prilej am avut ocazia să studiez la DJAN Caraș- Severin două voluminoase dosare ce conţineau rapoarte de urmărire în timpul colectivizării a locuitorilor din comuna Domașnea din Banat ( anul 1962). Toţi cei care au trecut prin anchete la securitate la raionul Orșova, anchete prin care se urmărea să fie?convinși? să se înscrie în colectiv, au fost obligaţi să semneze declaraţii că nu vor spune nimănui că au fost anchetaţi. Discutând cu ei patruzeci  de ani după această împrejurare, am putut contata că doar o singură persoană, o femeie, și-a călcat angajamentul de tăcere semnat atunci și mi-a povestit ce i s-a întâmplat. O probă că frica a intrat adânc în oase și funcţionează și azi ca o cenzură asupra memoriei personale.Sau că memoria își are uitările ei.

  Legenda

 Tema informatorului, așa cum o găsim în rapoartele de securitate la care am avut acces, interferează neașteptat cu cea a practicii relatării vieţii, atunci când e pomenită o formă a sa care ţine de tehnicile de infiltrare, și anume legenda.

Asociată în general cu povestirea care explicitează originea unei fiinţe naturale sau supranaturale sau care legitimează, validează -  printr-o relatare în perspectivă exemplară a faptelor sale -  un personaj ( erou sau sfânt, de pildă), legenda nu e neapărat o relatare neadevărată, chiar dacă, în limbajul comun, cuvântul e invocat și pentru a contesta caracterul adevărat al unei relatări.

 În cazul de faţă avem însă de a face cu o poveste a vieţii menită să creeze unor persoane reale ( selectate dintre deportaţi) o identitate fictivă, cu scopul de a le face credibile în mediile în care sunt infiltrate ca informatori ( adică printre deportaţii care dintr-un motiv sau altul au atras atenţia organelor de securitate).

  ?Georgică?, ?Cucu?, ?Mitică?, ?Gh. Leduc?, ?Costică Trandafir?, ?Popescu Elena?, ?Janeta Olimpia?, ?Ion Manea?, ?Stan Ion?, ?Bucur Vasile?, ?Moscu?, ?Mary Schot?, ?Arapu Petre?? sunt doar câteva dintre numele fictive ( conspirative) ale unor informatori din satele noi.

 Dintr-unul din dosarele consultate, aflăm că, în cadrul unei acţiuni de verificare grup ( e vorba de un grup de legionari și PNȚ-iști din Salcâmi), deschisă la 12 decembrie 1954, un fost legionar cu numele codificat ?Gh. Leduc? este infiltrat printre aceștia  pentru a vedea care sunt legăturile dintre ei. Pentru a-i facilita infiltrarea i s-a creat acestuia o legendă, adică o biografie fictivă. Avem imediat și explicaţia necesară: sursa ( adică informatorul) a fost instruită să nu spună nimănui legenda până ce el nu va stabili care sunt persoanele care desfășoară activitate contrarevoluţionară și până ce nu va găsi ocazia prielnică pentru a face povestiri reciproce cu aceste elemente. De asemenea, se menţionează că informatorul nu va face această întreagă povestire odată, ci la intervale, în care va avea posibilităţi de legătură cu aceste elemente.

Cu prilejul acţiunii de verificare a lui Ernest Martin dislocat la Olaru și mutat fără aprobare la Tonea, informatorul Mitică reușește să se mute în casa acestuia și are astfel prilejul ca obiectivul să-i povestească multe din trecutul său.

Legenda slujește drept povestire capcană : livrată cu picătura, la momentul potrivit și cui trebuie, ea provoacă destăinuiri. O legendă e în accepţia de faţă o biografie trucată, prin care se caută obţinerea  unei  mărturisiri. În timp ce pe unul îl face de nerecunoscut, ea provoacă dezvăluirea celuilalt. O strategie prin care cel urmărit se livrează pe sine supraveghetorului său, se autodenunţă ( afară de cazurile, cu totul de excepţie, în care, la rândul său, ?obiectivul?, conștient că se află sub urmărire, ar livra  o poveste neadevărată).

Găsim în dosarul 191 mai multe mostre de astfel de legende, cum ar fi cea creată informatorului ?Costică Trandafir?, adus din Lătești la Salcâmi (p.11). Aflăm și câte ceva din adevărata lui biografie, care include și împrejurările în care a fost recrutat : a fost arestat pentru două încercări de trecere frauduloasă a frontierei și lansări de zvonuri tendenţioase. E recrutat în penitenciarul Pitești în 1953, menţiune suficientă pentru a înţelege toată grozăvia situaţiei. La sosirea la Salcâmi, unde e mutat pentru a fi  infiltrat, aduce cu el din Lătești o scrisoare de recomandare de  la un fruntaș PNȚ, Manea Ion, către unul din cei urmăriţi (tot PNȚ-ist) din Salcâmi. Ca dovadă că legenda funcţiona eficient.

Nu mică ţi-e mirarea când dai și peste Scurte caracterizări ale informatorilor cu perspective mai mari (p.13), adică cei care se dovedesc deosebit de talentaţi și abili pentru sarcina ce li s-a dat și vor fi folosiţi în continuare. Printre aceștia, informatorul ?Bucur?din Valea Viilor recrutat de către Biroul D.D.O. pentru a fi folosit în rândul naţionaliștilor sârbi, care se menţin pe poziţii șovine, ?Popescu Elena?din Răchitoasa, de naţionalitate germană, care surprinsă că a circulat fără permisiune ( i s-au arătat probele), dă declaraţii despre trecutul criminal ( verificat prin alţi trei informatori) al lui Pierre Ion, dislocat și el la Răchitoasa. Tot ea semnalează din proprie iniţiativă, activitatea de agitaţie contrarevoluţionară a preotului catolic Farcaș Ion din localitatea specială (a se citi satul nou) Răchitoasa. Dacă ai curiozitatea să știi cum se pot culege probe ca cele care au servit la recrutarea  sursei ?Popescu Elena?, ca umare a deplasării ei dincolo de limita impusă prin restricţia de D.O ( domiciliu obligatoriu), adică dincolo de cei 15 km. permiși, afli că există printre dislocaţi și foști colaboratori ai organelor de securitate, cum ar fi L.R. din Turnu Severin, dislocată în satul nou Borcea ( Vasilescu Vasia). Ea a dat informaţii valoroase după ce a fost reactivată. Printre ele și aceea că individul GHIȚĂ ATANASIU din Călărași, înfocat dușman al regimului, de origine macedoneană, ar avea legături în cadrul CFR-ului și se ocupă de transportul elementelor dislocate spre București, fără ca aceștia să aibă acte. Pentru a se afla care sunt legăturile pe care  numitul Ghiţă Atanasiu le are la CFR, sursa, adică L.R e sfătuită să apeleze la acesta, în vederea deplasării ei ilegale la București. Toate cele de mai sus le aflăm în contextul în care L. R. era deja arestată, ca infractoare, de către miliţie, Direcţia Generală a Securităţii Statului din regiunea Ialomiţa, trimiţând prin curier cererea de eliberare a acesteia din arest, cu permisiunea de a se întoarce la Borcea, întrucât deplasarea acesteia s-a făcut cu știrea noastră ( adică a direcţiei respective ? n.n.)  și în interesul acestei unităţi.

Între numele conspirative ale informatorilor, atestate prin biografii fictive și accidentele vieţii adevărate care te conduc spre situaţia de a împărţi cu persecutorii tăi rolul dublu de victimă și asociat, securitatea face trafic de povestiri. Pe cântarul diabolic al vinilor reale sau inventate ea fabrică o lume în care simulacrul e o tehnică de captatio.

Cei purtători de legendă  ( sursele sau informatorii, colaboratorii) sunt de obicei mutaţi cu aceleași restricţii ( adică tot cu domiciliu obligatoriu) dintr-un sat în altul și aflăm din dosare câte ceva și despre biografiile lor reale. De obicei e vorba de vina care i-a făcut șantajabili, de ocupaţia lor, de trecutul politic compromiţător : unul a fost primar în Turnu Severin sub regim burghezo- moșieresc, altul, fost învăţator în comuna Topleţ, a ascuns că a fost legionar, altul tehnician constructor, fost conducător al Partidului Naţionalist German la Lovrin se bucură de încredere printre germani. Sunt menţionate data și condiţiile recrutării. Cu alte cuvinte viaţa lor de dincolo de legendă interesează în măsura în care a condus spre transformarea lor în colaboratori. Găsim ce-i drept, printre ei, și destui dintre aceia care, odată intraţi în rol, se conformează fără ezitare acestuia, identificându-se, până la a se confunda total, cu el. Devin adică totuna cu fiinţa lor fictivă, la adăpostul căreia circulă printre cei deveniţi obiectivele lor. Astfel informatorul Motru, ( el însuși cu trecut legionar), dislocat în comuna Ezerul, a demascat o serie de elemente legionare dislocate în regiunea București și în alte regiuni și unele manifestări dușmănoase ale elementelor dislocate din comuna Ezerul.

De remarcat că, limbajul  folosit pentru a-i identifica pe cei puși sub urmărire ( elemente dușmănoase sau ostile), exprimă destul de clar reificarea acestora ( obiective), reducerea lor la niște simple ţinte ale investigaţiei, private de consistenţă umană, sau la o parte a unei categorii. În diversele rapoarte sau situaţii întocmite se vorbește de  elemente foste exploatatoare sau de elemente cu D.O.

Astfel, din Situaţia numerică pe comuni a elementelor dislocate și cu D.O. pe categorii sociale și naţionalităţi pentru regiunea București ( dos.191, p. 32) de care aparţin comunele Pelican, Ezerul, Olaru, Dropia, Fundata, Viișoara și Dâlga, toate sate noi sau localităţi speciale cum se exprimă securitatea ( adică sate create prin impunerea de domiciliu obligatoriu  celor deportaţi cu familiile lor în Bărăgan ? elementele dislocate - sau celor ieșiţi din închisori ca deţinuţi politici ? elemente cu D.O -) rezultă că pe raza acestei regiuni se află 3433 de familii dislocate și 92  de elemente  cu D.O. cu diferite termene (e vorba de cei sosiţi în sat direct din închisori, foști deţinuţi politici, a căror pedeapsă se prelungea prin domiciliu obligatoriu, uneori de la an la an). Pentru fiecare comună în parte se face o nouă clasificare. Astfel în comuna cea mai mare, Olaru, au fost dislocate 689 de familii și 6 elemente cu D.O. dintre care 309 elemente foste exploatatoare, 195 ţărani, 101 muncitori, 68 funcţionari, 52 fără ocupaţie. Alternarea criteriului ideologic cu cel ocupaţional la repartiţia pe categorii sociale ( numărul indică cu excepţia celor 6 elemente cu D.O, numărul familiilor dislocate) ne arată că statutul de elemente e atribuit în coformitate cu primul criteriu, așa cum la repartiţia pe naţionalităţi intervine ca un criteriu suplimentar vina de a fi fost fugit de pe teritoriul U.R.S.S. La Olaru sunt asfel înregistraţi 272 de români,163 fugiţi din U.R.S.S. (adică basarabeni și bucovineni români), 169 de germani, 74 iugoslavi ( sârbi), 11 alte naţionalităţi. Din totalul de 3433 de familii dislocate în regiunea București, rezultă din situaţia mai sus amintită, că 1031 de familii sunt fugite de pe teritoriul U.R.S.S. Pentru cei care nu cunosc mai îndeaproape istoria deportărilor în Bărăgan e destul de greu de știut că aceste familii au fost deplasate forţat în Bărăgan din Banat împreună cu românii, germanii, sârbii, maghiarii, bulgarii etc. din această regiune, după ce fuseseră colonizate acolo în anii 1945 ? 1947 în urma refugiului lor din 1941 sau 1944 din U.R.S.S. Asupra statutului lor de refugiaţi, coloniști sau fugiţi din U.R.S.S. voi reveni, pentru că denumirile nu sunt inocente ? aici ca și în alte cazuri semnalate - ele presupun o iniţiere prealabilă[5] și ascund o istorie complicată, legată istoria deplasărilor de populaţii din anii 1940 ? 1956, determinate de istoria celui de al doilea război mondial și de contextul postbelic din ţările în care s-a instalat comunismul în regim sovietic.

 Dislocat

Statutul însuși de dislocat merită o discuţie aparte. Termenii cheie de dislocat și deportat au fost ?motorul căutării?în labirintica lume a dosarelor de securitate, aflate încă în puterea unui cerber vigilent. Termenul de dislocat, aveam să constat, acoperă în limbajul securităţii o arie mult mai largă decât cea la care mă așteptam, incluzându-i pe cei evacuaţi în diverse împrejurări din propriile case sau pe cei obligaţi să se mute din orașe în alte localităţi sau regiuni ale ţării, introducându-i în aceeași categorie pe dislocaţii izolaţi sau în grup restrâns și pe cei deportaţi în masă.

Dosarele care mi-au parvenit sub eticheta de dislocat demonstrează cvasi generalizarea deplasării de populaţie în perioada anilor 1945 - 1956 ca măsură punitivă sau preventivă, în toate regiunile ţării, arată diversitatea categoriilor de persoane vizate, a culpelor care sunt invocate, a trăsăturilor diverse sub care poate fi identificat ?dușmanul de clasă?. Înainte de a proceda la o inventariere a categoriilor de dislocaţi sau deportaţi  și de a analiza felul în care viaţa lor povestită de ei înșiși interferează cu ce consemnează securitatea, construind relatări care în timp reprezintă o confrunare a diferite tipuri de memorie și a diferite imagini ale trecutului, voi reveni la o altă practică a securităţii, prin care ne parvin date cu caracter biografic.

E vorba de biografii condensate ale diverselor categorii de dislocaţi, întocmite cu ocazia verificărilor prilejuite de luarea unei decizii asupra întoarcerii lor acasă  sau a prelungirii domiciliului obligatoriu. Dosarul cu nr. 55 în mai multe volume, cuprinde numeroase referinţe la astfel de verificări. Astfel în volumul 24, p.2 putem găsi decizia cu nr. 6100 ( București, 27 iulie 1955) semnată de general locotenent Pintilie Gheorghe prin care se ridică restricţiile domiciliare  a 3692 de familii dislocate din regiunile Arad, Timișoara și Craiova în cele 18 comuni speciale din regiunile București, Constanţa și Galaţi cu dreptul de a se stabili în orice parte a ţării în afară de zonele de frontieră ( din care cea mai mare parte proveneau !!), orașul București și comunele subordonate Sfatului Popular al orașului București. În 29 iunie 1954 fuseseră verificate 8850 de familii dislocate din zona de vest, din care doar 3692 sunt propuse pentru ridicarea restriciţiei, iar dintre acestea, doar 513 primesc dreptul de a reveni la vechiul domiciliu. Oricum, astfel de circumstanţe, sunt ocazia unor rapeluri cu caracter biografic ce ne permit să întrevedem și criteriile după care au fost stabilite vinovăţiile. Ele sunt mai mult sau mai puţin transparente. Mă voi opri doar la câteva care privesc persoane pe care le-am cunoscut personal ( pe ei sau familiile lor) și le-am intervievat 50 de ani după evenimentele consemnate de securitate.

Pundichi Tudor, deportat la Măzăreni ( reg. Galaţi) are o biografie tipică pentru românii macedoneni colonizaţi în Banat și deveniţi apoi deportabili tocmai datorită unui traseu biografic ca cel de mai jos : Pundichi Tudor cu 3 membri ( de familie, se înţelege ?n.n.), n.20 ian. 1899 în Cândrova, Grecia, fiul lui Nicolae și Ecateina, agricultor. În 1925 a venit din Grecia, fiind colonizat în comuna Bubiuc, Durostor, unde a primit 10 ha. de teren arabil. În 1940 prin schimbul de populaţie s-a mutat în comuna M.Kogălniceanu, Constanţa, iar în 1947 s-a mutat în Beșenova Nouă, ( azi Dudeștii Noi) unde a fost împroprietărit cu 5 ha teren arabil și de unde a fost dislocat. Aș menţiona că în actele prin care e cosemnată în arhivele primăriilor din satele din Banat prezenţa macedonenilor ei sunt înregistraţi drept coloniști, într-un mod analog cu cei fugiţi de pe teritoriul U.R.S.S , despre care am pomenit. Sunt denumiţi cu toţii coloniști și de germanii din satele bănăţene în casele cărora au fost plasaţi cu forţa în anii 1945 ? 1947 și pe pământul cărora, confiscat prin reforma agrară au fost împroprietăriţi cu 5 ha., în virtutea aceleiași reforme,  pentru a fi apoi deportaţi împreună în Bărăgan. Ordinul de deportare din 1951[6] îi menţionează într-o categorie aparte ( 2) , pe :

 a) originari din Basarabia stabiliţi pe teritoriul R.P.R. după 1 iunie 1940 și b) de origine macedoneană. Cu alte cuvinte, o biografie ca cea de mai sus nu e neutră cum pare, ea te identifică din capul locului ca element periculos.[7]

Nu altfel stau lucrurile cu Maghiaru Petru dislocat din Comloșu Mare la Zagna Vădeni ( cf. intra la ?manifestări dușmănoase?) cu 2 membri, născut în 16 octombrie la Detroit S.U.A., fiul lui Gheorghe și Elena, de profesie agricultor. A posedat 27 ha. teren arabil, 6 vite mari și inventar agricol. A exploatat muncă salarială, având 1-2 servitori permanenţi.În prezent lucrează la G.A.S. Brăila ( dos. 55 /vol. 38 nr.207 din tabelul cu cei verificaţi pentru retragerea restriciţiei de D.O.). Părinţii lui Petru Magahiaru emigraseră la început de secol XX în S.U.A., la fel ca mulţi ţărani săraci din Banat sau Transilvania și cumpăraseră an de an câte un hectar de teren, neștiind că pregătesc astfel propria lor deportare. Conform povestirii sale, Petru Maghiaru fusese până în 1938 cetăţean american, calitate pe care a pierdut-o prin încadrarea în armata română în timpul serviciului militar.

 Biografii ca cele cosemnate în urma verificărilor, în ciuda caracterului lor succint, ne dau o idee despre motivele deportării ( necunoscute ca atare de cei în cauză în 18 iunie 1951 când au fost ridicaţi), dar nu își deslușesc toate sensurile, decât pentru cei familiarizaţi cu istoria perioadei pe care o evocă. Ele au nevoie de o cheie pentru a fi citite în latura lor incriminatorie ( așa cum le înregistra securitatea) sau de mărturia celui în cauză pentru a le raporta la istoria unui destin. Chiar și când deţii informaţiile necesare anumite circumstanţe pot rămâne tulburi și genera întrebări. Astfel, într-un raport asupra dislocaţilor din Pelican ( raion Călărași) - dos. 55 / vol 22, p. 9 ? e cosemnat : Cocora Petre, n. 12 oct. 1914, Clopodia, Timiș, fiul lui Petre și Maria, muncitor C.F.R. a fost dislocat chiabur.În realitate a posedat 5 ha de teren pe care în 1949 l-a donat Statului și una casă. A fost mebru P.M.R. până în 1950 când a fost exclus. Să fie acesta din urmă motivul deportării, a fost la mijloc un denunţ sau o răzbunare, o greșală a celor care au făcut listele de deportare ? E destul de greu de răspuns, nu puţine fiind cazurile în care una sau alta sau și una și alta au funcţionat, așa cu multe mărturii o atestă.

Sunt și situaţii când securitatea revine autocritic asupra unei încadrări anterioare, lăsând să se vadă, cu maximă discreţie, ce-i drept, aria propriilor abuzuri. Astfel despre Stoienescu Gheorghe ( n. 1885) dislocat cu soţia din orașul Giurgiu în com. Rădășeni, raion Fălticeni, se consemenază în 10 ian. 1954 că a fost dislocat ca demnitar în timpul burgheziei, dar a rezultat din verificare că nu a avut altă demnitate decât aceea de a fi fost diriginte al Oficiului PTTR Giurgiu. Cele peste 70 de file care cuprind scurte relatări cu conţinut biografic asupra celor dislocaţi din orașul Giurgiu în zona Moldovei, în împrejurări legate de naţionalizare ( e vorba tot de documente privitoare la ridicarea restricţiilor domiciliare și nu de cele prin care se face dislocarea), ne dau o imagine asupra unui strat social mai puţin reprezentat în documentele privitoare la cei dislocaţi în Bărăgan. E lumea târgoveţilor, a micilor comercianţi, a micilor patroni, a negustorilor de cereale, a cârciumarilor, a unei clase de mijloc, proprietară de una sau mai multe imobile (se pare motivul principal al dislocării). Lumea unui mic orășel-port, situat și el pe frontieră, dinamică, aflată într-o oarecare prosperitate, se încheagă din aceste crochiuri biografice ocazionate de verificările securităţii pentru a se decide sau nu întoarcerea celor verificaţi acasă. E și o bună dovadă că nici un strat social și nici o formă de proprietate nu au scăpat neatinse și nesupuse atenţiei ochiului vigilent al instituţiei supravegehetoare și că victimele ei se recrutau din orice grup social care beneficia de o anume autonomie. Câteva fișe întocmite celor dislocaţi ne ajută să ne reprezentăm lumea din Giurgiu (rispită prin decizie politică în diverse părţi ale ţării) și să ne facem o imagine asupra ce putea constitui un cap de acuzaţie și un motiv de dislocare în anii 1950. Iată câteva extrase din verificări făcute în ianuarie 1954 : Cracea Ion dislocat în comuna Suceviţa a fost birjar la Primăria Giurgiu. După ce fiii au devenit comercianţi înstăriţi, și-a deschis prăvălie de mărunţișuri, mălai, sare în mahala. Fiul Cracea Arcadie a fost dislocat separat și i se propune de noi ( adică de către organele de securitate- n.n.) să rămână în continuare cu D.O. Mihăilescu Lazăr dislocat în comuna Frumosul, Câmpulung Moldovenesc împreună cu familia a posedat în Giurgiu manufactură în mic și articole ţărănești sub firma ?La doi trandafiri? și două imobile naţionalizate. Litzica Nicolae ( n. 1879) cu soţia au fost dislocaţi în Găești, Pitești, el a fost expeditor vamal al Societăţii de Petrol Steaua Română pentru agenţia din Giurgiu, la care era și responsabil. A fost angajat din 1930 în 1944, nu are avere. În prezent, datorită vârstei  înaintate nu mai prezintă pericol pentru Securitatea Statului.

Un alt grup de dosare care ne-a atras atenţia și care mi-au parvenit tot sub eticheta de dislocaţi privește de astă dată lumea bună bucureșteană evacuată din case în 1953. Un tablou social al protipendadei bucureștene văzut prin prisma furtunii care avea să o arunce în mizerie și suferinţă, când nu direct în închisoare. Dosarul cu nr.190 cuprinde Procesele verbale de dislocare a persoanelor cu activitate reacţionară întocmite în perioada mai 1953 ? iunie 1955 de Colegiul Special de pe lângă M.S.S. din R.S.R. Procesul verbal al ședinţei din 27 mai 1953 ţinute de Colegiul Special de pe lângă M.S.S. din R.S.R e semnat de Alexandru Drăghici în calitate de ministru, de general maior Mazuru Vladimir, de general maior Nicolschi Alexandru și locotenent colonel Aramici Pavel și conţine 250 de dosare de evacuare. Dosarul cu nr. 169 care însoţește procesul verbal din 6 iunie 1953 consemnează, ca toate dosarele de același fel, fișa biografică a celui propus spre evacuare.E vorba în acest caz de Tănăsescu Tudor, n.1901 evacuat cu soţia Ortansa, n.1907 și cumnatul Seciu Ilie, n.1902. Se menţionează că a avut sonde petrolifere și vilă la Olănești naţionalizate. Mai are un imobil în București, compus din 3 apartamente cu 15 camere, în care locuiește cu familia. Profesional e cunoscut ca primul profesor din domeniul telefoniei din R.P.R.

 Lista somităţilor îl cuprinde pe Florescu Simion, fost Ministru Plenipotenţiar în Suedia și soţia sa Maria, proprietari ai unei vile la Snagov și a 20 de ha. teren,  Alimănișteanu Constantin (n. 1881) - cu soţia Veturia, n.1889, fiica Vidrighin Paula, n.1914 și ginerele Vidrighin Adam, n1914 -  a posedat 150 ? 200 ha. teren și turmă de oi în comuna Alimănești Olt, a fost expropriat, a fost președinte al Consiliului de Conducere SAR, Industria Sârmei din Câmpia Turzii, a fost membru activ P.N.L. candidat la alegerile pe judeţ.Fiul Alimănișteanu Dinu, plecat în SUA înainte de 23 august 1944, în 1945 a revenit drept colonel în armata americană și apoi s-a întors în S.U.A. Dosarul de dislocare 8794 îi vizează pe Brătianu Constantin, n.1910 și Brătianu Renée, n. 1921, precizând că e vorba de fiul lui I. C. Brătianu, fostul președinte al P.N.L. Nu numai starea materială a familiei sau funcţia politică deţinută interesează, ci și legături, ca în cazul familiei Brătianu, cu legaţia engleză sau americană sau eventuale manifestări ostile cum ar fi, în cazul Mariei Boteni, n. 1894 (dosar de dislocare nr. 8472), nepoata fostului președinte al PNȚ, Iuliu Maniu, faptul că a afirmat faţă de o prietenă : ?comuniștii au făcut de râs România faţă de străinătate. Dar așa cum a fost dat afară Carol al II-lea, așa vor fi daţi și ei?. La ora întocmirii dosarului de dislocare, ca atâţia alţii dintre cei vizaţi, ?nu are nici o ocupaţie, trăind din vânzarea diferitelor obiecte casnice?.

Lista ar putea continua, fișele biografice întocmite permiţând azi cercetătorului să refacă istoria elitei Bucureștilor și să urmărească felul în care a fost programată și înfăptuită distrugerea ei.

                                                                                                Smaranda Vultur