Într-o porumbiște s-au aruncat asupra cadavrului niște ţărani să-l dezbrace...sângele mai curgea din el... Este o imagine groaznică. Această imagine pe mine, pur și simplu, mă consumă și acum, și nu a fost singura pe care am văzut-o?!

Mă numesc Beris Liviu și m-am născut acum 75 de ani. Așa cum vă este cunoscut, de om depinde cum să fie: altruist sau egoist, harnic sau mai puţin harnic... și alte asemenea calităţi. Sunt lucruri însă care nu depind de noi: omul nu-și poate alege părinţii din care să se nască, timpul în care să se nască și locul în care să se nască. N-am avut nici un merit, dar în același timp nici o vină că m-am născut din părinţi evrei, în localitatea Herţa, la 27 noiembrie 1927. Această localitate făcea parte din judeţul Dorohoi, din vechiul Regat și este situată la o distanţă egală, între Dorohoi și Cernăuţi. Vechea graniţă austro-ungară a Bucovinei era situată într-un sat, Mamorniţa, la nord de Herţa, la circa 15 kilometri de localitatea în care m-am născut. Și faptul că m-am născut atunci, în acel loc și din acești părinţi, m-a determinat să percep într-un anumit fel și să suport într-un anumit fel evenimentele care au avut loc acum peste 60 de ani. Mă întorsesem de la liceu, terminasem clasa a doua de liceu, în iunie 1940 și începuse vacanţa de vară. Pe vremea aceea, cum să vă spun... timpul avea timp, zilele erau lungi și alergam toată ziua prin micul orășel, care era alcătuit din câteva străzi. În total, localitatea avea o populaţie de câteva mii de oameni, în orășel propriu-zis, în afară de ţinuturile din jur, că era capitală de plasă, era plasa Herţa, în cadrul judeţului Dorohoi. Erau vreo 4000, 5000 de oameni în orășel și din ei cam jumătate erau evrei. Și pot să vă spun că, în amintirile mele, era o convieţuire între evrei și români care ar fi putut fi dată ca exemplu. Atâta bună înţelegere cu români, vecini, întrajutorare... Era, dacă vreţi, un micro-cosmos demn de luat ca model. Îmi amintesc și acum că, fiind copil, erau la guvern liberalii și primarul era un liberal, un avocat, Dumitriu. Ajutorul de primar era un evreu, unul Rozen. O altă amintire... episoade care-mi vin în minte: era un rabin acolo, dar nu-i mai reţin numele, atât știu că era un om deosebit de cult și cu un orizont deosebit de larg, iar când a murit, la moartea lui ţin minte că era o groază de lume. Atunci a fost o mare surpriză când primarul, avocatul Dumitriu a spus, în discursul pe care l-a ţinut la înmormântarea rabinului, la care au fost și foarte mulţi români, că rabinul a fost membru al Partidului Naţional Liberal, ceea ce a fost o surpriză pentru mulţi. Al doilea lucru, de exemplu eram elev în școala primară și, nu știu, așa era obiceiul pe atunci, că ne duceau la anumite sărbători. Eu am urmat școala românească, dar era și o școală israelito-română în localitate, în care erau copii de evrei, și în care se făcea și ceva studiu de ebraică, atâta tot, asta era singura diferenţă. Eu însă am urmat școala română și orele de religie erau predate de preotul orășelului, preotul Bantaș. Țin minte și acum, că mergem în coloană, în rânduri, nu mai reţin la care sărbătoare, la care se ţinea o slujbă la biserică și toţi elevii erau acolo. Țin minte și acum că preotul Bantaș a venit, m-a mângâiat pe creștet și mi-a spus: ?Vezi că tu nu trebuie să îngenunchezi atunci când ceilalţi copii vor îngenunchea, pentru că tu nu ești creștin și tu rămâi în picioare?, dar cu atâta blândeţe mi-a spus, cu atât respect pentru celălalt, încât mi-a rămas în amintire aceasta chestiune și acest mod de tratament foarte apropiat.

Și prin toată localitatea aia, noi copiii, alergând treceam prin ea în jumătate de oră, așa de repede, mai ales la vârsta aceea. Jumătate din timp, câte patru-cinci ore, eram la joaca de futbol, cu mingea de cârpe, și nu exista că sunt evrei sau că-s români. Toţi eram cu grămada pe toloacă. Și deodată s-a auzit de acel ultimatum, cu două zile înainte, dar se știa că e vorba de Bucovina și de Basarabia, iar Herţa, întrucât a fost tot timpul în vechiul Regat, nimeni nu se gândea că intră în această poveste cu ultimatumul sovietic. Și totuși, pe 29 iunie dimineaţa, ne-am trezit pe strada principală cu blindate sovietice. Au luat poziţie și toată lumea era surprinsă. Precis că au greșit, că la 15 kilometri nord trebuiau să se oprească. Vă daţi seama că nimeni nu-și dădea seama ce se întâmplă, cum se întâmplă. Noi copiii treceam printre tancuri, nici nu ne păsa...nu știam ce se întâmplă. Noi îi și cunoșteam pe cei din garnizoană, că erau concentrări, erau trupe, militari care au fost concentraţi. Și la un moment dat s-a auzit că ofiţerul Boros ? care era cunoscut de-acum în localitate ? a fost ucis, și sărind în faţa lui, ca să-l apere, a fost ucis și un soldat român de origine evreiască, pe nume Iancu Solomon. Noi care îi și știam... pe ostașii care erau acolo, trupa toată de acolo, vă închipuiţi că tot orășelul a fost alarmat. Ce s-a întâmplat de fapt... Un sovietic, pe care Boros probabil că l-a abordat, de ce a intrat, a scos arma, a tras, iar ostașul a sesizat că vrea să-l împuște, s-a aruncat în faţa lui crezând că ăla n-o să tragă și amândoi au fost omorâţi. Rușii au continuat să rămână acolo. Cei doi militari români, cărora li s-a amestecat la propriu sângele, că au fost unul în faţa altuia, au fost luaţi și duși la Dorohoi, în zona rămasă românească. La înmormântarea lor - a ofiţerului român, la cimitirul ortodox, și a soldatului evreu la cimitirul evreiesc - ostașii care se retrăgeau din zona ocupată de ruși, au mers la cimitirul evreiesc și au început să-i împuște pe evreii care asistau la înmormântare, între care și un număr de militari evrei români, de la Regimentul 29 Infanterie din Dorohoi, veniţi, fără arme, la înmormântarea acestui camarad. Și-așa a început de fapt primul pogrom din România, pogromul de la Dorohoi, în care ulterior - citind toate actele -  figurează că au fost omorâţi 50 de evrei, majoritatea bătrâni. După aceea au ieșit din cimitir, și pe lângă militarii respectivi care au fost toţi omorâţi, au fost uciși și bătrânii și doar un singur supravieţuitor a rămas, dintre cei care au participat la înmormântare. Deci o persoană care a scăpat. Pare-se că a fost acoperit de unul care a fost omorât și atunci, crezându-se că și cel de dedesubt este mort, a scăpat.  După aceea au ieșit imediat în cartier, în oraș și au omorât bătrâni, copii, și așa mai departe.

(Cine?) Ostașii români. (Credeţi că aveau ordin de la cineva?) S-a creat atmosfera aceea?o psihoză, că evreii i-au chemat pe sovietici, că evreii sunt vinovaţi că a fost ocupată Basarabia și Bucovina. Să știţi că era o psihoză. Refugiaţii la fel?era o problemă. Probabil că ostașii respectivi, în această situaţie, au găsit soluţia aceasta de răzbunare. În orice caz a fost ceva...eu am zis că asta a fost salva de onoare trasă în cinstea lui Iancu Solomon, că și-a jertfit viaţa pentru România. Acest act, în loc să fie un imbold pentru frăţie, pentru unitate, a fost din păcate opusul. Și de aceea, uneori am considerat că Iorga a avut perfectă dreptate când se îndoiește de anumite documente. După aceea m-a interesat mult această problema și am să vă spun și de ce a început să mă intereseze. Am găsit un document, în revista Limes nr.3-4/2000, un istoric, doctorul Cornel Grant, discutând despre cedarea Basarabiei, Bucovinei și a ţinutului Herţa, citează un document din arhivele de stat Buzău, Poliţia Buzău, dosar 15/1940, v.f.151, în care se spune: ,,La punctul Herţa, în judeţul Dorohoi, au avut loc numeroase incidente cauzate de depășirea liniei demarcaţionale de către trupele sovietice. Un locotenent și un caporal român au fost împușcaţi de evreii din Târgul Herţa, iar comandantul unităţii de cavalerie din oraș, a dat ordin de tragere, înregistrându-se morţi și răniţi de ambele părţi, inclusiv dintre evrei.? Aceasta e o chestiune păstrată într-un document scris. Vă daţi seama, asemenea relatări date de către unii ofiţeri probabil, cât rău au putut face și ce psihoză au putut să inducă împotriva evreilor, când lucrurile, v-am povestit cum au stat. În primul rând, nimeni nu știa că Herţa va rămâne la sovietici, iar în al doilea rând evreii nu erau înarmaţi. În al treilea rând totul a fost exact cum v-am descris eu, ceea ce arată că Iorga a avut dreptate când la un moment dat a spus: ,,Actele publice nu sunt făcute pentru a-ţi spune adevărul, ci pentru a susţine un interes. Documentul îl iei cum este, iar în fundul lui stă vicleanul care a fabricat piesa și face haz pe socoteala dumitale?. Asta arată cât de precauţi trebuie să fim în momentul când cercetăm anumite documente, pentru că ele pot determina concluzii cu totul false, și aici nu este chestiunea că memoria te poate înșela. Memoria mea a fost foarte vie și este, și am asistat la toate evenimentele din acest punct, denumit Herţa.

(Ce s-a  întâmplat ulterior, după această înmormântare?) Înmormântarea a avut loc la Dorohoi, nu la Herţa și toate aceste chestiuni le-am aflat ulterior, căci noi, din Herţa nici n-am știut că a avut loc pogromul de acolo. În primul rând pot să vă spun următorul lucru, ceea ce m-a surprins foarte mult: în momentul în care au intrat blindatele acestea rusești și a avut loc acest incident, și a fost singurul incident din localitate, din Herţa, nu am mai văzut trupe române care să se retragă chiar prin Herţa. Probabil că aflându-se de acest incident, trupele române care se mai retrăgeau, o făceau pe drumuri alăturate. Ca atare nu a avut loc, în primul rând n-a avut loc nici un alt incident, în al doilea rând cum v-aţi putea închipui că o populaţie civilă, care s-a înţeles perfect cu toată lumea, cum ar putea ? de unde arme, de unde, cum ? să atace trupe române? Deci pot să vă spun următorul lucru: că pentru mine a fost ceva aceasta chestiune și acest mod de abordare a fost cu totul și cu totul determinant în a mă ocupa într-adevăr și am studiat după aceea mult problema aceasta.

(Ce s-a întâmplat mai departe?) Mai departe vă pot spune ce a urmat. Cine a putut să plece repede, a plecat; graniţa s-a închis destul de ermetic și nu s-a mai putut trece cu una cu două și a început stăpânirea sovietică. Vă pot spune că între cei 1800 de evrei, au fost și patru care au spus că au fost comuniști și au început să ţină discursuri: ce fericire o să ne aștepte după aceea... În rest însă, toată populaţia evreiască era foarte rezervată și foarte îngrijorată. Reţin discuţiile de familie dintre părinţii mei și fraţi, surori, cumnaţi, cât de îngrijoraţi erau de toată această situaţie. Întâmplarea a făcut ca familia mea să fie ceva mai înstărită, pentru că din cei 1800 de evrei din Herţa, majoritatea erau oameni săraci: meșteșugari, cizmari, croitori, tâmplari, dulgheri, cojocari, șepcari...și așa mai departe. Și o duceau destul de greu. Între ei erau și negustori, unii cârciumari, alţii băcani. Părinţii mei au avut o brutărie, au avut muncitori, au avut acareturi ? cai, căruţe cu arcuri care să transporte pâinea, să nu se turtească. Vă daţi seama că pentru astea erau și grajduri pentru atelaje, și curţile acelea cu stivele de lemne, pentru că pe vremea aceea cuptoarele se încălzeau cu lemne; erau dormitoare pentru muncitori, pentru că erau și atunci condiţii foarte stricte de igienă pentru producerea pâinii. Ca atare, erau printre oamenii mai înstăriţi. Sovieticii au dat, în loc de buletine, așa zisele passpartou-uri. Când ne-am trezit că părinţii mei au primit un passpartout, cu un număr în indicativ, 39. Și acest indicativ, 39, au aflat ei după aceea că însemna că e burjui, adică mare burghez, probabil în moldovenește. Reţin termenul ?burjui?, pentru că la un moment dat, în școală, un învăţător mi-a spus că sunt fiu de burjui. Nu știu ce indisciplină am comis și reţin faptul că a zis: ?Se vede că ești fiu de burjui?. Imediat, în luna următoare, au acţionat foarte rapid: au naţionalizat brutăria și practic au naţionalizat toate magazinele. Au transformat Herţa într-un oraș mort.

(Adică au preluat ei totul.) Totul... Nici nu mai aveau voie proprietarii să se apropie. Au pus pe alţii ? care spuneau ei că sunt pregătiţi, dar vai și amar cum au fost ? și gata, era totul confiscat. Nici un fel de administraţie, nici urmă. Eih, ţin minte că a trebuit să ne și mutăm din strada principală, pe o stradă laterală, probabil că ni s-a luat și casa, dar nu reţin treaba aceasta, dar altfel nu aveam de ce să ne mutăm. Și în continuare vă pot spune că a început așa o stare din aceasta, cel puţin în familia noastră, dar nu numai, ci în tot orășelul, chiar și pentru cei săraci, că nu mai aveau ce face, nu mai aveau pentru cine lucra,  pentru că totdeauna în orășel joia era zi de târg și veneau ţăranii din jur, își reparau botine, haine, își făceau lucruri. Acum nimeni nu mai avea de lucru, iar dacă n-ai de lucru nici nu ai cu ce să te întreţii și ca atare a fost o situaţie foarte grea. Trec peste toate acestea... În fine, ce vă pot spune este că, într-o noapte de la începutul lui iunie ?41 s-au prezentat cei de la așa-zisul NKVD, viitorul KGB, împreună cu miliţia, la un număr de oameni. I-au pus să-și ia lucrurile în căruţe și din câte am aflat după aceea, le spuneau să-și  dintr-o cameră ceva și după aia nu-i mai lăsau să intre în camera aia, și cu căruţele, familii întregi au fost la gara din Noua Suliţă, la 8 sau 10 kilometri peste Prut, și duși spre Siberia. Din localitatea Herţa, numai din orășel, au fost luate 38 de familii de evrei și o singură familie de români: farmacistul Popescu. Îl reţin pentru că a fost singurul român care a fost luat. Bineînţeles că și din satele apropiate ? acolo nu erau evrei ? au fost luaţi și gospodari, adevăraţii gospodari români și au fost și ei duși spre Siberia, pentru că erau chiaburii satelor; exact oamenii cei mai buni, cei care au muncit, cei care au agonisit, exact aceia au fost luaţi și duși în Siberia. Asta s-a întâmplat la începutul lunii iunie, deci cu foarte puţin timp înainte de a începe războiul. Și atunci sigur că părinţii mei au spus: ?Precis că în seria următoare de deportări intrăm și noi?. Și la 22 iunie, deci peste foarte puţin timp, a început războiul. N-au fost lupte propriu-zise la Herţa, au fost trageri de artilerie. În câteva puncte au căzut chiar obuze de artilerie, în orășel și au murit chiar câţiva oameni, loviţi de obuze, însă lupte propriu-zise, de infanterie, nu au fost la Herţa. Pe 5 iulie, vine cineva și îi spune lui tata că trupele române sunt chiar la marginea Herţei. Atunci eu aveam vreo 13 ani și jumătate și zice: ?Hai cu mine, că uite, vin ai noștri și am scăpat de deportarea în Siberia.? Și mă ia și mergem în întâmpinarea trupelor române. Odată cu noi mai erau vreo 30-40 de persoane, și evrei, și români. Când am ajuns în faţa trupelor române, erau lanurile acelea de porumb, căci era în iunie și văd parcă și acuma căștile acelea metalice ale militarilor... Un căpitan, îl reţin ca grad, întreabă: ?Care sunt jidani între voi? Să treacă la o parte!? Înainte de a spune bună-ziua sau ceva, ăsta a fost primul lucru pe care l-am auzit. M-a luat tata și împreună cu ăia câţiva, că erau vreo 10-12 evrei dintre cei 30-40 de oameni, nu aș putea spune exact, ne-am pus la o parte. Și deodată... nu vă pot spune succesiunea exactă a evenimentelor, dar eram lângă un șanţ, pe drumul respectiv și am văzut arme îndreptate spre noi. Deodată un domn, Vizitiu, după care a urmat un alt domn, Costăcheu parcă, au sărit în faţa noastră și au început să strige: ?Domnu? căpitan, acești oameni au suferit de-a valma cu noi în timpul ocupaţiei.?

(Aceștia erau români?) Da, români și reţin că unul își făcea și cruce. ?Cum puteţi să faceţi așa ceva?? Acest ,,de-a valma? parcă-mi sună și acuma în urechi. Au mai venit și alţii dintre români și s-au băgat acolo-n faţă. Căpitanul și-o fi dat seama... ce să facă acum cu toţi? Vă daţi seama că dacă trăgea însemna că omora și români, și evrei, și ne-a spus să plecăm. M-a luat tata de mână și am plecat. Nu mi-a spus o vorbă pe drum. Vă daţi seama ce o fi fost în capul lui, în momentul când am plecat... și când ne-am întors. Asta denotă o dată în plus relaţiile dintre români și evrei în Herţa, ca să vă daţi seama... o confirmare la punctele extremis ale bunei înţelegeri. Mai mult decât atâta, după aceea am plecat, iar acasă părinţii mi-au spus să nu mai ies afară din casă, a doua zi. Deci trupele române au trecut prin oraș?

(Rușii se retrăseseră?) Da, se retrăseseră, fugiseră. Practic n-au fost lupte, ei s-au retras dinainte. (V-aţi recuperat după aceea brutăria și bunurile?) Nu, nimica, căci nu am avut timp să recuperăm nimic, căci o să vă spun imediat ce s-a întâmplat. A fost totul foarte rapid. Vă pot spune că a doua zi, de la trupele de jandarmi care au intrat după trupele de luptă, imediat ne-au adunat pe toţi evreii în sinagogi și în câteva pivniţe. (Soldaţii români?) Jandarmii români, căci soldaţii propriu-ziși trecuseră mai departe. Era cald, era foarte cald, că era iulie și ţin minte că pe noi ne-au luat și ne-au dus chiar în pivniţa primăriei. Era problemă cu aerul, căci ţin minte că făceam cu rândul pentru o gură de aer la ușa pivniţei. Era pază și veneau oameni și ne-aduceau câte un pic de apă, găleţi cu apă. După aceea am fost luaţi din pivniţă și duși și noi într-o sinagogă.

(Erau mai multe sinagogi acolo?)Erau. În Herţa era o singură biserică și vreo șapte sinagogi, dar erau mici. Biserica era frumoasă. Vreo două sinagogi erau frumoase, mari, dar celelalte erau mici și într-una din acestea am fost duși și noi, și era plin. Vă daţi seama, vreo 1800 de oameni duși în câteva sinagogi... După aceasta, a doua zi a venit câte-un plutonier. La noi cel puţin, unde am fost eu, a fost un plutonier, care a început să strige: cutare, cutare, Druckman Iosif, Granick... să iasă afară. Și așa au făcut în fiecare sinagogă. Ulterior am aflat că de fapt, niște oameni din drojdia societăţii, din Herţa au venit cu militarii să-i recunoască. Ulterior am aflat că jandarmii au numit un fel de administraţie civilă. Un oarecare Panait Chifu, pe care parcă-l am și acum în faţa ochilor, care a fost agent din ăsta la percepţie, l-au făcut primar. Un lăutar, Constantin Popescu, care venea și cânta. La noi cel puţin în casă, la fiecare petrecere era chemat și cânta, iar el a făcut parte din cei care au făcut listele. Culmea este că cei patru comuniști au fugit și au scăpat bine mersi. După aceea i-am văzut în viaţă pe acei așa-ziși comuniști.

(Ei au fugit cu trupele rusești?) Da, cu trupele rusești. Și 132 de oameni nevinovaţi au fost executaţi. (Toţi aceștia care erau chemaţi afară?) Toţi aceștia și unul n-a scăpat. O sută au fost executaţi și înmormântaţi într-o groapă comună, lângă o moară a unui neamţ, Kisslinger. Chiar la marginea orașului era moara Kisslinger. Și 32 de evrei au fost omorâţi tot într-o groapă comună, într-o curte la un gospodar, Chirulescu. (De ce s-a întâmplat așa ceva?) Pur și simplu, aceasta este o întrebare pe care mi-o pun și eu. O fi cerut de băut și nu i-a dat, o fi avut vreo neînţelegere... Cum s-a alcătuit această listă, nu v-aș putea spune pe ce criterii, pur și simplu a fost ceva așa de stupid. A fost într-adevăr o listă făcută de către niște oameni din drojdia societăţii din Herţa pentru că nici un gospodar și nici un om ca lumea n-a fost în această administraţie și în tot ce s-a făcut atunci. Ce-i interesant este că, după ce au fost omoraţi acești oameni, ni s-a dat drumul să ne înapoiem la casele noaste, pe care le-am găsit vandalizate, jefuite... Cine a jefuit? Cum? Aș face un păcat să spun de cine au fost jefuite. Ce vă pot spune este alt lucru: că am mai stat în Herţa după aceea vreo trei săptămâni, nu izolaţi, ci tot în casele respective. Vecinii se purtau cu noi știţi cum?că cei mai mulţi se simţeau jenaţi, erau cu capul plecat. Nu v-aș putea spune ce atmosferă era în Herţa... Era o cu totul altă atmosferă decât cea care a fost înainte. (Chiar și decât cea care a fost când a fost ocupaţia rusească.) Sigur că da, fără doar și poate, căci atunci să știţi că suferinţa era comună. Pentru că m-aţi întrebat de brutărie? nici vorbă, tata nici măcar nu s-a gândit la brutărie în astea trei săptămâni. Și-a dat seama despre ce este vorba și că nu are rost. După trei săptămâni s-a primit ordinul de deportare, de plecare. Deci, cum să vă spun eu, cred că la începutul lui august am fost scoși din Herţa și n-a rămas nici un evreu în acel ţinut.

(Câţi membri cuprindea familia tatălui dumneavoastră?) Păi am fost vreo 12 inși. Am fost luaţi...era o vară toridă, așa cum v-am spus, și duși, la un moment dat, ţin minte că peste Prut, dincolo de Prut, la Suliţa și de-acolo mai departe. (Cu ce v-aţi dus?) Cu căruţe și pe jos. Aici am avut noi într-un fel norocul, că practic cine a mai avut așa ceva, căci majoritatea, v-am spus că 80% din evreii din Herţa erau foarte săraci. Noi am avut norocul că tata a mai avut ceva și, în condiţiile date, căruţe, chestii...cum s-a putut fiecare descurca. Și au început să ne ducă. Probabil că înaintarea era mai lentă decât s-a crezut, încât pur și simplu ne cărau așa, în slalom, până seara. Seara te puneau într-un câmp, se așeza paza și iarăși stăteai, iar dimineaţa iar te porneau, pur și simplu, așa ca să te chinuie. Până când am ajuns, într-o bună zi, într-o localitate din Basarabia denumită Secureni. În această localitate ne-au lăsat să intrăm în casele evreilor care fuseseră deportaţi din Secureni. Și acolo ne-au lăsat vreo două-trei zile, nu as putea spune exact, și iarăși ne-au luat, pe cei din Herţa și ne-au dus, de la Secureni, într-un lagăr dintr-o localitate, Iedineţ. A fost un orășel și acolo ne-au dus și iarăși ne-au băgat într-un fel de ghetou, ca un lagăr din ăsta, în casele părăsite de către evreii din Iedineţ, care au fost la rândul lor deportaţi. Țin minte că pe drumul acesta dintre Secureni și Iedineţ era o lipsă de apă formidabilă, și a fost o mare realizare când am dat de un pic de apă, pe urma unei roţi de căruţă și am băut-o și a fost ceva cu totul deosebit. Țin minte și acum cât de mult am suferit de pe urma setei, e ceva de nedescris. În acest lagăr de la Iedineţ, ne-au așezat grămezi întregi într-o cameră... Nu era nici un fel de asigurare, să ai unde să câștigi ceva, să ai ce mânca. Te-au scos, să ai strictul necesar și așa a început mizeria... Nu aveai unde să te speli. Am început să devenim neoameni, dar n-a fost destul. De la începutul lui august până la începutul lui octombrie am stat la Iedineţ și abia atunci ne-au scos de-acolo. Ne-au luat și ne-au dus spre Nistru. Începuseră niște ploi teribile și noroaiele Basarabiei nici nu vi le puteţi închipui. Când puneai piciorul pe drum și-l ridicai era plin de noroi, se lipea noroiul de tălpi. Ce vă pot spune este că...nu știu ce dispoziţie aveau jandarmii, dar eu vă pot spune ce am trăit. Unii au avut căruţe, iar printre cei care au avut căruţe eram și noi. Alţii nu aveau nici căruţă, nimic și mergeau pur și simplu pe jos. În momentul când rămâneai în urmă, la un moment dat erau loviturile de paturi de armă, ca să mergi mai repede; caii la un moment dat nu mai puteau trage că erau încărcaţi cu oameni mai în vârstă; mai împingeai, tu, cel care erai mai tânăr; copii erau în căruţe...era ceva așa cu totul... Păcat că nu s-a filmat, că dacă s-ar fi filmat cred că era ceva îngrozitor să vezi o asemenea coloană. Convoiul respectiv nu avea cum să nu aibă oameni care să nu rămână în urmă și am rămas și eu, pentru a-mi face o necesitate fiziologică și atunci am văzut cum un bătrân, care rămăsese în urmă, a fost împușcat. Dar ceea ce mă doare foarte mult și acum când revăd în memorie toată această imagine, este că într-o porumbiște s-au aruncat asupra cadavrului niște ţărani să-l dezbrace...sângele mai curgea din el... Este o imagine groaznică. Această imagine pe mine, pur și simplu, mă consumă și acum, și nu a fost singura pe care am văzut-o?! V-am spus că după aceea am citit problemele acestea și am găsit că a fost ordine în acest sens. Ceea ce iarăși nu-mi pot explica este cum oameni nevinovaţi, pur și simplu pentru că rămân în urmă, să fie executaţi. Și nu mi-am explicat de unde ţăranii...pentru că au fost puși să sape gropi la margini, pe traseul pe care-l făceam noi și atunci oamenii știau că acolo o să moară cineva. Este un tablou care e greu de pictat...

(Câţi ani aveaţi?)Aveam atunci 13 ani și jumătate, spre 14 ani. După care vă spun că am ajuns greu, cu chiu cu vai. Pe cât posibil toată lumea și-a dat seama despre ce este vorba și, știţi, la un moment dat fiecare își spunea: ?Ține aproape, ţine aproape!? ca să fie un grup cât mai compact. Dar unii rezistau cât rezistau, dar alţii nu mai puteau. Am ajuns până la urmă, într-o seară, pe un bot de deal, la o comună Corbu, în drumul spre Nistru. Și atunci, în seara aceea, era ploaie, eram uzi, erau noroaie...eram ca vai de lume, ceva îngrozitor, și pe acest bot de deal, în noaptea aceea mama mea tot timpul îmi spunea: ?Vezi să nu adormi, că poţi îngheţa?. Ploaia s-a transformat în lapoviţă și după aceea a îngheţat și a venit îngheţ atunci. Eih, dimineaţa am avut o imagine de coșmar și să știţi că ăsta este coșmarul pe care, din păcate, îl trăiesc și acum. Am văzut așa, ordinul de plecare, bocancii care loveau trupuri care nu se mai ridicau, că erau morţi, îngheţat, ochii îngroziţi ai celor din familiile cărora le muriseră rude, și paturile de armă lovind pe cei vii. Bocancii-n cei morţi, paturile de armă în cei vii, ca să plece, și câmpul împânzit de cadavre. Este o imagine care, din păcate, vă spun, cam așa, nu la o dată fixă, în octombrie-noiembrie am coșmaruri, revăd această imagine în vis și mă trezesc cu o sudoare rece așa, știţi cum, parcă ar fi ploaia aceea, și văd toată imaginea aceasta. Mă trezesc și știu că nu mai pot adormi. După aceea mă apuc și lucrez, și culmea este că ţine vreo două săptămâni și în aceste două săptămâni, doar dacă dorm vreo două ore pe zi, și după aceea îmi trece. (Au murit mulţi atunci?) Da, au murit foarte mulţi. Nu vă pot spune câţi și nimeni nu v-ar putea spune, căci a fost ceva așa... Într-adevăr, acesta este coșmarul vieţii mele. Am văzut după aceea multe, dar ăsta e ceva care m-a marcat în subconștient.

Am ajuns la Nistru; mi-a spus cineva, din ceilalţi deportaţi, care au venit cu trenurile din sudul Bucovinei, că ne-au văzut trecând și că s-au îngrozit, au crezut că suntem fantome. Așa a fost imaginea. Mi-a spus într-o discuţie chiar cineva care a fost și el deportat: ?Cum, tu ești din convoiul acela? Ai supravieţuit?? Se mira că am supravieţuit. Cu podul plutitor ne-au trecut noaptea peste Nistru, dar după aceea s-au format convoaie mai mici, că nu puteau trece chiar atâţia, tot convoiul din Herţa. Și de fiecare dată se formau vreo 50 de căruţe și imediat ne-au luat. De la Atachi, vizavi peste Nistru este Moghilev, unde a fost unul dintre cele mai mari ghetouri. Pe noi, așa cum am fost, nu ne-au lăsat nici măcar să rămânem peste noapte, să ne odihnim la Moghilev. Nimic, pe noi ne-au luat și ne-au dus mai departe, însă, ca să fiu foarte corect, atunci când ne-au preluat jandarmii de dincolo de Nistru, parcă au fost alţi oameni. Ne-au luat și ne-au dus, dar nu ne-au dus în marș forţat. Nimeni n-a mai fost împușcat când rămânea în urmă, ci dimpotrivă, te opreau ca să vină și cel din urmă. Parcă era altă lume.

(Ce fel de jandarmi erau aceștia?) Erau tot jandarmi români, dar parcă din altă lume. Parcă văd și acuma: ?Ușor, așteptaţi să vină și cei din urmă...? Parcă și vocea era mai omeneasca. N-am mai fost bătuţi, paturile de armă n-au mai funcţionat și ne-au dus... Altfel cred că ne distrugeau cu totul. Și am ajuns într-o localitate, Ozarineţ. Acolo, jandarmii ne-au băgat în niște case cu oameni, încălzite. Țin minte și acum că a fost prima oară când am băut niște ceai cald, a fost ceva fantastic. Dimineaţă iarăși adunarea și plecarea. Și am plecat toţi, această coloană din Herţa, până la o localitate, Lucineţ. Acolo iarăși ne-au lăsat o noapte tot în case, după care ne-au dus într-un sat Hrumiuca. În localitatea asta ne-au dus la un colhoz, la marginea satului; ne-au băgat într-un grajd de vite și ţin minte că atunci când am ajuns spre Hrumiuca nu mai puteam să merg pe picioare, căci îmi erau degerate complet și ţin minte că un unchi de-al meu și tatăl meu m-au luat, unul de cap, unul de picioare și m-au trântit în iesle acolo. Parcă și acuma mă vad în iesle... Și deodată acolo, la un moment dat a venit cineva din coloana asta, din convoiul ăsta și ne spune: ?Domnule, jandarmii ne-au părăsit. Suntem singuri!? ?Cum?? ?Ne-au lăsat singuri aici?. (V-au lăsat deci să supravieţuiţi acolo.) Da, ne-au lăsat acolo, în colhozul ăla, în grajdul ăla, fără nimic, că nu erau vite, nu era nimic în jur. S-au dus și parcă vad și acum că tata s-a dus și s-a interesat, să vadă pe cineva, să afle dacă este vreun agent sanitar, pentru picioarele mele. Nu știa limba, nu știa nimic. Eram ca vai de lume și parcă văd că a venit o bătrână ucraineancă, s-a uitat la picioarele mele, s-a dus acasă și a venit cu un preparat făcut de ea, din ceară de albine, atât am recunoscut, și niște crupe, ceva așa din cereale, ce a introdus ea în acest amestec și știu că mi l-a pus pe picioare și mi-a spus că mai vine. Mai mult decât atât, a venit și cu ceai să-mi aducă mie, bătrâna aceea care m-a văzut prima oară în viaţa ei, și vreo trei zile la rând a tot venit la grajd și am reușit să încep să merg pe picioare. O am în imagine pe această bătrâna, o reţin... Dumnezeu s-o odihnească - pentru că era foarte bătrâna și atunci - pentru binele pe care mi l-a făcut. După aceea, vă spun, că era o treabă interesantă... Fiecare s-a dus în sat să se descurce cum putea și ţin minte că părinţii mei și cu toată familia s-au dus și au aranjat într-o cameră la o ucraineancă. Țin minte că într-o singură cameră, la un moment dat, ajunsesem să dormim pe un fel de laviţă comună 11 inși.

(Cum era compusă familia? Din câţi fraţi, câte surori?) Toată familia era a tatei, căci mama era singură, surorile ei fiind în alte localităţi. Familia mea a fost alcătuită din părinţi și încă o surioară, deci patru eram numai noi. Mai erau încă șapte sau opt fraţi de-ai tatei. (Aveaţi și bunici?) Aveam o bunică. (Dar până atunci eraţi toţi din familie, nu se întâmplase nimic cu nimeni?) Până atunci nu. După aceea au murit doi. Vreau să vă spun că ne-am instalat în acea casă, iar încălzirea se făcea - ţin minte că se duceau, eu încă nu puteam să merg cum trebuie, dar femeile se duceau și tăiau pelin, căci tulpinile de pelin serveau la încălzire. Practic însă, acolo dacă rămâneam, eram muritori de foame, că nu aveai ce să faci acolo, că de-abia se întreţineau și ţăranii aceia. Reţin însă o chestiune...că am petrecut acolo noaptea de 31 decembrie 1941 spre 1 ianuarie 1942 și faptul că femeia aceea ucraineancă, avea un băiat de vârsta mea, și l-a trimis la 12 noaptea să bată în ușa, și ne-a adus o colivă împodobită cum știa ea mai bine pentru Anul Nou. Totdeauna îmi amintesc de această colivă, cu câtă plăcere am mâncat-o în noaptea de Anul Nou. Când mănânc colivă undeva nu pot să nu-mi amintesc de relaţia dintre Anul Nou și colivă. Mai departe tata și unul din fraţi au hotărât că ei, dacă rămânem aici, oricât am avea ? ce rezerve au mai avut ei ? precis că o să murim de foame, și atunci s-au hotărât să meargă, că au auzit ei că totuși la Moghilev te mai poţi descurca, dar nu aveai voie, că dacă te prinde, riști să te împuște. Și atunci s-au interesat și au aflat de niște drumuri mai puţin circulate, și s-au dus în recunoaștere la Moghilev, ei doi. Au trecut nu știu câte zile și s-au întors cu căruţa și au hotărât că plecăm. Și am plecat spre Moghilev, cu două căruţe, împreună cu altă familie.

(Aţi reușit să luaţi ceva de-acasă, bani sau altceva, ca să vă descurcaţi?) Bani și niște bijuterii au avut bătrânii, iar întâmplarea a făcut să reușească să le ascundă asupra lor și să treacă, că altfel nu aveai de unde, de unde căruţă... Mulţi au murit pentru că n-au avut acestea. De aceea și foarte mulţi au murit din Herţa, să știţi că 75% au murit și ne-am întors numai un sfert. Și am ajuns pe drumul dinspre Hrumiuca spre Moghilev, care a fost și ăsta un calvar, pentru că era pericol, trebuia să vii numai prin locuri în care să nu fii observat. Am ajuns la Moghilev și acolo am tras la o casă pe care au închiriat-o bătrânii mei, adică o cameră pentru toţi, pentru toată grămada. Nu vă spun care erau condiţiile de igienă în care trebuia să trăim. Eram de acum plini de păduchi, iar a te spăla era de acum o problemă și în afară de mâncare, deci aceste două elemente: igiena și mâncarea, erau niște probleme formidabile. Nu contează practic, că în Moghilev încă nu se instituise ghetoul, când am ajuns noi înapoi acolo, și deci stăteam acolo între ucraineni, într-o încăpere dintr-o casă. Am omis însă să vă spun că practic noi nu aveam nici un act, căci ni s-au luat toate actele la trecerea Nistrului, eram fără nici un fel de identitate și oricine putea să te omoare, oricine putea să facă orice vrea cu tine, că nu aveai nici un fel de identitate...erai inexistent. Asta a fost o altă politică, de a nu se cunoaște nimic. Și în esenţă vă pot spune, ca să trec repede peste treaba aceasta, m-am îmbolnăvit de tifos-exantematic. Exantematicul bântuia extraordinar la Moghilev. Norocul a fost că am fost singurul din familie care am făcut această complicaţie, că ceilalţi n-au făcut.

(Sora dumneavoastră n-a făcut?) Nu, n-a făcut. (Ea era mai mare sau mai mică decât dumneavoastră?) Mai mică. Am fost dus la un așa-zis spital, în izolare, care nu avea însă nici un fel de medicamente. Medicii veneau doar ca să te încurajeze ? medici evrei ? și până când să intru în delir, am văzut cum mureau pe capete. Știţi ce mortalitate a dat exantematicul, nu vă puteţi închipui. Și totul din cauza păduchilor, care transmit această boală. Și în condiţiile acestea am văzut într-adevăr ce înseamnă să se perinde pe un singur pat atâtea persoane: câte doi-trei pe zi, așa de repede mureau, mai ales oamenii mai în vârstă. Imediat le ceda inima în momentul când intrau în delir și imediat mureau. Eu când am intrat în delir, tânăr fiind, am rezistat, apoi m-am trezit din delir și imediat după aceea a trebuit să eliberez așa-zisul pat. Au venit atunci părinţii cu un cărucior din ăsta cu două roţi (cu care se duceau și cadavrele), să mă ia, că nu puteam merge, eram așa de slăbit că nu puteam să mă ridic în picioare, mergeam numai în patru labe. M-au dus cu căruciorul ăsta de cadavre înapoi spre casa respectivă, iar acolo, vă daţi seama, trebuia să mă târăsc. Îmi dădeau și mie ceva mai mult să mănânc, ca să mă refac. Luau din mâncarea lor și-mi dădeau mie, după care s-a instituit ghetoul și atunci ne-am mutat în ghetou. Acolo, așa cum a venit la întâmplare repartiţia aceea, ne-am mutat într-o casă în care erau așa, o cameră dintr-una în alta și atunci am fost numai familia noastră într-o cameră și o altă familie străină. De la noi din familie am fost noi patru și a mai fost o altă familie. Și culmea este că era pe o stradă - o reţin și acuma, Râbnaia numărul 3 - și la numărul 1 era chiar poarta ghetoului. Și acesta a fost un element care a ajutat la supravieţuirea noastră: faptul că întâmplarea a făcut să fim în apropiere de poarta ghetoului. În situaţia dată -acolo erau mii și mii de evrei în acest ghetou ? iar ca să supravieţuiești trebuia să-ţi găsești ceva, să ai ceva, să produci ceva, ca să ai ce mânca, că nimeni nu-ţi dădea de mâncare. Niște oameni din Bucovina de sud au reușit să refacă o fabrică, așa-zisa turnătorie din Moghilev și lucrau acolo; primeau mâncare pentru că lucrau acolo, însă trebuia să fii meseriaș. Eu nu eram meseriaș, tatăl meu nu a fost meseriaș din ăsta, așa încât practic m-am dus acolo, să încerc să obţin un loc și mi s-a spus: ?Ce știi să faci?? ?Păi nu știu, că am fost elev de liceu...? ?N-avem cum să-ţi dăm?.

(Erau tot evrei aceia?) Tot evrei erau. Legiunea de jandarmi avea drept de viaţă și de moarte. Și în situaţia dată am fost la cheremul tuturor celor care ne conduceau. Dar ei au instituit legiunea și prefectura, au instituit în ghetou un așa-zis birou de coordonare a muncii, deci te scoteau la lucru sau dacă aveau nevoie să te trimită în altă parte, te și deportau de-acolo, era deci a doua deportare și așa mai departe. Dacă lucrai însă la acea turnătorie, aveai o dată asigurată mâncare și în al doilea rând te scutea să fii luat și dus la muncă la vară, cu pericolul de a fi executat. N-am putut obţine să lucrez acolo la turnatorie și m-am dus ? că erau așa zise ateliere comunale, care depindeau de primăria din Moghilev, însă aveau o secţie chiar în ghetou, care era condusă la fel de un evreu, un inginer, care era fostul director a unei fabrici de zahăr din Liţcani. Aveau acolo atelier de tâmplărie, de mecanică, care făceau tot felul de reparaţii. Acolo îţi dădea dreptul la ceva de mâncare și să nu te ia la lucru, deci aveai scutire că erai la lucru la atelierele acestea comunale. M-am dus la acest director și exact același lucru m-a întrebat: ?Ce știi să faci?? ?Păi, nu știu? și atunci întâmplarea face ca să intre meșterul tâmplar și acesta mă aude? Eu ziceam că am făcut și eu liceul și n-am avut când să învăţ nici o meserie, dar că fac orice ca să am și eu ce mânca ceva și să fiu scutit. Auzind asta, meșterul tâmplar îi spune directorului: ?Daţi-mi-l mie ca ucenic, că am nevoie de un ajutor!? Zice: ?Bine moșule?. Tot evreu era și el, pe nume Grünberg. Și m-a luat, iar pentru munca depusă primeam o cană cu apă fiartă în care erau presărate fire de porumb, de mălai. Asta era mâncarea și era ceva grozav. Dar principalul era în plus că erai scutit să fii luat, căci aveai un bilet cu dovada că lucrezi la atelierele comunale, deci nu te mai putea prinde pe stradă să te trimită într-un detașament din ăla din afară, în care era și pericolul să nu te mai întorci, că uneori erau și executaţi ăia care veneau așa. Am lucrat deci ca ucenic la acest bătrân și practic mărturisesc că nu prea am învăţat nimic, decât că îl ajutam la tăiat cu ferăstrăul când avea lucruri mai grele de făcut. Eram un om de ajutor, fără să fi dovedit calităţi din astea de bun ucenic. Mărturisesc că omul m-a ţinut din bunăvoinţă. Era chiar să-mi tai și un deget de la mână acolo, cu barda. Întâmplarea a făcut să mă trimită cu o lucrare făcută pentru un plutonier de la legiunea de jandarmi, să o duc la locuinţa lui, bineînţeles cu delegaţie, ca să pot ajunge acolo. Am ajuns la casa respectivă și acolo era un plutonier, Roiban, și am intrat eu cu măsuţa aceea lucrată de moș Grünberg pentru domnul plutonier, i-o duc în casă și am văzut pe noptieră acolo la dânsul, o carte. M-am holbat, că nu mai văzusem carte, nimic, de nu știu când; ziare nu, nu mai citisem nimic deși îmi plăcuse foarte mult înainte să citesc. Copil fiind citeam și în franceză și eram interesat. Și m-am uitat și mă-ntreabă acela, holbat la mine: ?Ce te uiţi așa mă?? ?Păi, mă uit la carte? ?Te-ar interesa?? ?Foarte mult?? Zice: ?Păi, ia-o?. Ce era? Era ?Pădurea Spânzuraţilor?, de Liviu Rebreanu. Am luat-o și vă spun...cred că am citit-o de cel puţin 20 de ori, că nu aveam altceva ce citi. Am reluat-o și cred că o știam de-a rostul. Plutonierul Roiban a mai venit pentru niște lucrări la atelier și am început să discut cu el despre subiectul cărţii, a romanului respectiv și a fost impresionat de câte reţinusem. La un moment dat vine plutonierul la atelier și eu de colo: ?Aveţi vreo lucrare?? Zice: ?Nu, nu am lucrări, dar vezi că se fac deportări la Peciora, a fost un lagăr lângă râul Bug. Transnistria era între Nistru și Bug, iar peste Bug erau nemţii. Mi-a zis că se fac deportări la Peciora, iar pentru această deportare nu se mai iau în consideraţie scutirile pentru atelierele comunale și o să vină și pe la voi, așa că e bine să dispari...scurt pe doi. Și atunci, împreună cu încă un băiat, care era mai mare decât mine, am desfăcut un capac de canal (de scurgere) și ne-am băgat în canal. Ne-am dus prin canalele Moghilevului...și ne-am ascuns. Am stat acolo în mizerie, până seara târziu, și seara, plini de mizerie ne-am întors spre casă. La deportări se strângeau oamenii precum făceau hingherii cu câinii; se strângeau, se făcea numărul, pleca transportul și se termina bâlciul. A doua zi ne-am prezentat și ţin minte că m-am dus - puteau să mă și-mpuște - cred că m-am dus pe malul Nistrului (că Moghilevul e chiar pe malul Nistrului) să mă spăl puţin, vă daţi seama, că nu puteam să merg cu mizeria aia spre casa. Și așa am ajuns înapoi, și plutonierul Roiban de fapt mi-a salvat viaţa, pentru că la Peciora, în primul rând că veneau nemţii și luau și cine era luat peste Bug, după ce lucra era executat, era împușcat, iar în al doilea rând nimeni nu-ţi dădea acolo de mâncare, că era totul închis. Cred că este printre puţinele lagăre în care s-a ajuns să se consume cadavre de om, de către om; canibalism. Cunosc o doamnă, cu care nu poţi discuta acum, căci în momentul când își amintește, izbucnește în plâns, pentru că știe că mama ei ia cadavru să mănânce, la lagărul Peciora. Acolo a fost ceva îngrozitor, deci era un fel de deportare din deportare. Și pe acest plutonier Roiban ? cred că nu mai trăiește ? nu l-am mai văzut de atunci, de când am plecat de la Moghilev, dar pot să vă spun că a fost un om cumsecade, cu toate că era la legiunea de jandarmi. Așa încât, vedeţi că au fost și jandarmi cumsecade, cum se întâmplă peste tot: nu există să fie oamenii numai și numai într-un fel. Am scăpat de treaba asta, însă în Moghilev să știţi că lumea era foarte diferită: unii aveau din ce trăi, alţii nu aveau din ce trăi; unii mai primeau câte ceva din vechiul Regat, de la diferite rude, care reușeau să trimită mai ales bani, cu diferiţi curieri, ofiţeri. Vă pot spune că a fost un colonel din Dorohoi, Marino, care a venit cu banii lui proprii și a împărţit la oameni bani. Adică...puteţi să vedeţi varietatea de oameni. Alţii veneau cu banii altora și aduceau, dar riscau, căci dacă erau prinși, vă daţi seama că o păţeau...și au și fost unii prinși. Ca atare, unii lucrau la turnătorie, alţii aveau banii respectivi, alţii mureau ? de fapt cei mai mulţi mureau de foame. Ceea ce este însă interesant la moartea de foame este că slăbești, slăbești până devii numai piele și os și vezi oasele, iar deodată, chiar înainte de a muri, faţa ţi se umflă, devii roșu-stacojiu la faţă și de-atunci știam și noi, știa și persoana respectivă, că într-o zi sau două moare. Îmi stăruie în minte un băiat care se umflase, avea faţa stacojie și vorbeam cu el?și a murit vorbind cu mine. Sunt niște scene care nu-ţi ies din minte, e ceva cu totul cutremurător. Știu că după aceea m-am dus și am anunţat și a fost ridicat de pe stradă, cu căruciorul acela cu doua roţi și dus la groapa comună. De fapt la Moghilev sunt gropi comune. Acolo am și eu îngropat un unchi și o mătușă, care au căzut victime ale exantematicului.

(Spuneaţi că v-a ajutat faptul că eraţi în apropiere de poarta lagărului.) În momentul în care numai cu zeama aceea nu puteai să reziști ? mama, care era o gospodină deosebit de bună - au vândut părinţii ce au mai avut să vândă și au cumpărat niște mălai și cartofi și au început să facă mălai la cuptor. Au cumpărat o plită și au început să facă mălaiul și un fel de preparat din cartofi, căruia îi spuneau toci, adică cartofi rași pe răzătoare și puși la cuptor, dar care erau excepţional de buni. Mama îi făcea de o asemenea calitate, încât foarte mulţi ucraineni din afara ghetoului, deci care aveau cu ce să cumpere, și unii din evreii care aveau cu ce să cumpere, veneau și cumpărau aceste produse. Atunci i-a mers vorba și venea lume și cumpăra de la ea extraordinar și plătindu-i, părinţii mei aveau cu ce să cumpere din nou. Mai mult decât atât vă pot spune că foarte mulţi oameni veneau și mai mâncau, fără bani, din ceea ce nu se vindea și ca atare, unii oameni au fost salvaţi datorită acestui mălai și a acestui toci. De aceea v-am spus că întâmplarea a făcut ca, fiind în apropierea porţii să poată să aibă acest noroc fantastic, iar mamei să-i vină ideea să încerce, să aibă și cu ce să cumpere cele câteva zeci de kilograme de faină de mălai și cartofi, și să cumpere o sobă din aia în care să poată coace. Întâmplarea a făcut să avem acest noroc.(Cât timp aţi stat acolo?) Și acum mai departe vă spun tot ce-a fost... Ca atare, am avut de-acum ce mânca și ca atare nu mai conta ce primeam eu de la atelierele comunale. (Important era să aveţi unde lucra.) Da, ca să nu mă ridice, cum a fost la Peciora și în alte lagăre. În acest birou de coordonare și în acest ghetou - era conducerea acestui birou de coordonare, care executa ordinele legiunii de jandarmi - și erau unele ordine foarte păcătoase. Vă daţi seama...ei aveau o așa-zisă poliţie evreiască, care mergea cu jandarmii să-i ia la lucru, să-i deporteze dintre evrei. Era un fel de așa-zisă organizare internă. La un moment dat, conducerea aceasta a fost asigurată de un avocat ? Mihail Danilov îl chema, pe care tata îl cunoștea dinainte de război pentru că a apelat la serviciile lui de om de afaceri. N-a avut ce face și s-a dus la el să-i spună dacă poate să facă ceva ca să îmbunătăţească condiţiile oamenilor, nu să execute exact dispoziţiile. El executa întocmai toate dispoziţiile legiunii de jandarmi. (Făcea parte din acea poliţie?) Nu făcea parte, era chiar conducătorul biroului coordonării muncii. Tata i-a spus: ?Încearcă și tu să faci ceva mai bun, nu să aplici chiar totul?. Mai mult chiar, s-a supărat pe tatăl meu, că i-a zis câteva cuvinte așa mai direct ? avea un fel de a fi, foarte direct ? și peste vreo zece zile se făceau nu știu ce fel de deportări și a fost luat și tata de către legiunea de jandarmi, direct, fără să mai fie cu poliţie evreiască.

(Doar pe tatăl dumneavoastră l-a luat sau pe toată familia?) Doar pe el, singur, împreună cu încă vreo 14-15 oameni, și au fost duși, dar n-am știut deloc nici în ce direcţie, nici unde, cum, în ce fel și pentru ce. Am încercat la legiune să aflăm, dar vă daţi seama că am fost trataţi ca pe ultimii oameni, că noi eram ?nimeni?. Toată lumea credea că de acum sunt orfan de tată. Asta a fost în aprilie ?43 și în octombrie ?43 odată ne spune cineva: ?Tatăl tău a fost adus la legiune.? A fost adus sub pază la legiune și după aceea l-au și eliberat. Atunci am aflat că de fapt a fost dus la Nikolaev, la lagărul german, peste Bug, la lucru la nemţi. Acolo erau mulţi oameni, mulţi evrei duși la lucru, la nemţi. El vorbea bine germana. (Fuseseră și nemţi în Herţa?) Nu, era doar un neamţ, Kislinger, dar în rest nu erau. Acolo erau evrei, români, era și un ucrainean care era comisar, erau și câţiva ţigani, cum era fierarul. Evreii reprezentau, per total, în ţinutul Herţa, cred că vreo 25%, iar în orășel erau cam 50%.

Tata ne-a povestit următorul lucru... El vorbea germana  ș-atunci un ofiţer german l-a luat să-i mai traducă, să facă niște treburi din acestea, de traducere. Și acest ofiţer la un moment dat îl cheamă și-i spune: ?Uite ce este, vezi că lucrările se termină și știi tu ce se întâmpla după aceea? Cu orice risc, uite: în noaptea de cutare, între orele cutare și cutare, la punctul cutare n-o să fie santinelă. Poţi să spui la cei în care ai încredere perfectă, pentru că și între voi sunt informatori și nu cumva să se afle, că-ţi dai seama ce păţesc și eu?. (Au mai existat deci și printre nemţi persoane mai bune.) Asta am vrut să vă spun, că și între nemţi au fost oameni cu suflet, chiar și acel ofiţer german care l-a chemat pe tata. Tata a avut încredere în vreo 11 inși cărora le-a spus și în noaptea respectivă, într-adevăr și-a luat rămas bun de la acest ofiţer. Au fugit și într-adevăr la punctul respectiv nu era nimeni. Au fugit încoace spre partea românească și au fost prinși de jandarmii români. Era de-acum în octombrie ?43, era problema după Stalingrad, erau de acum multe alte chestiuni care cât de cât se mai schimbaseră și atunci n-au fost împușcaţi pe loc, așa cum era, ci au fost duși la Curtea Marţiala de la Odessa. Tata îmi povestea că atunci când a fost dus sub pază, sub escortă spre Curtea Marţială - treptele acelea de la portul Odessa cică sunt foarte frumoase - și atunci probabil că erau în apropiere și a văzut treptele portului și erau așa de frumoase... și se gândea cine știe dacă mai trăiește după ce va intra acolo. La Curtea Marţială erau trei ofiţeri, dintre care unul superior, mai în vârstă... români. Și i-au întrebat cum și în ce fel au fost prinși. Tata, la un moment dat și-a dat seama că în fond poate să fie condamnat și apoi imediat te executa, și a spus: ?Uitaţi, am fost salvaţi de un ofiţer german și dacă ofiţerii români mă vor condamna, tocmai cei sub care am luptat în primul război mondial...? Și și-a desfăcut cămașa, căci avea o rană foarte urâtă din primul război mondial, lângă inimă chiar îi pătrunsese un glonţ, când a luptat în 1916-1918. Și ofiţerul a tresărit și a întrebat: ,,Unde aveţi familiile?? Și tata a spus că în Moghilev, altul în cutare? ?Sub pază vă duceţi la                                           familii?. Asta a fost decizia și așa a ajuns înapoi, sub pază, acolo la Moghilev unde eram noi. Așa încât un ofiţer german și o Curte Marţială românească le-a dat drumul acestor oameni. Am vrut să vă spun, să știţi despre variabilitatea oamenilor.

(Ce s-a întâmplat ulterior?) După aceea, în decembrie 1943, am aflat pe la începutul lunii, că e vorba ca pentru cei care au fost în vechiul Regat, din judeţul Dorohoi - căci și din judeţul Dorohoi o parte din populaţia locului a fost deportată, și care nu fuseseră sub ruși, dar și din Bucovina de sud ? mareșalul Antonescu ar fi dat aprobarea să fim repatriaţi, aduși înapoi. Bineînţeles, morţii nu se mai puteau aduce înapoi. Între cei care au fost aprobaţi pentru a fi aduși înapoi, au fost și cei din Herţa. Asta a fost culmea, pentru că pe cei din Bucovina de sud, care nu fuseseră sub sovietici, nu i-a aprobat, dar pe cei din Herţa, da? O fi știut el că Herţa n-a avut nimic pe conștiinţă. Vă spun că am fost incluși în judeţul Dorohoi. Și ne-am trezit că a venit ordinul de repatriere, iar după ce ne-au băgat în etube cu hainele, știţi...pentru păduchi, pentru toată treaba aceasta, ne-am trezit cu garnituri de tren din astea, cu vagoane de vite, dar vagoane curate, dar pentru noi, cei care am venit pe jos, parcă erau vagoane de clasa întâi. Și la vagoane aduseseră cei de la centrala evreilor ? sau cine știe, probabil din asta ? niște pâine, pâine adevărată. A fost pentru prima oară când am mâncat și eu pâine cu adevărat, pâine bine crescută, normală. Ne-au urcat în vagoane și în 23 decembrie, deci în ajunul Crăciunului, în 1943, am ajuns la Dorohoi. Acolo am fost luaţi în primire de cei din comunitatea evreilor, că în Dorohoi mai rămăseseră o parte din evrei și am fost cazaţi la fiecare din aceștia, care mai aveau casele lor, însă nu ni s-a dat voie să ne mai întoarcem în Herţa, adică practic am primit domiciliul obligatoriu în Dorohoi. Și așa am revenit din Transnistria. Alţii, care au rămas acolo, au revenit după aceea în urma trupelor sovietice, dar noi am fost repatriaţi. Dacă vreţi, în continuare a fost Transnistria de după Transnistria, pentru că niciodată, și nici chiar acum, eu nu cred că mai sunt omul care aș fi fost dacă nu aș fi fost în Transnistria. Sunt unele lucruri, chiar lucruri mărunte, cum ar fi de exemplu: eu nu suport firimiturile să se arunce, firimituri de pâine sau altceva. Am rămas cu niște treburi...dar astea sunt lucruri mărunte. Mai ales în prima fază, nu îndrăzneam să intru în mijlocul unei societăţi, între copii, pur și simplu. Iar când am reînceput școala, stăteam izolat. A fost foarte grea readaptarea și nici acum nu aș putea să vă spun că nu am reminiscenţele celor ce s-au petrecut.

(Ce au făcut părinţii dumneavoastră  ulterior, s-au apucat de lucru?) Părinţii s-au apucat de lucru, dar foarte greu. Practic vă pot spune următorul lucru: tata, în momentul în care s-a putut, imediat după 23 August, era obsedat de faptul să nu fim obligaţi să plecam înapoi la Herţa, și atunci iarăși sistemul vechi, nici mai mult nici mai puţin, a cumpărat din nou o căruţa, și cu căruţa am sosit după nu știu cât timp - mergând așa într-o coloană, tot din ăștia care erau din Herţa - în București. Am ajuns la București cu căruţa. (Aţi vrut să fiţi cât mai departe.) Da, cât mai departe. În septembrie 1944 noi eram în București. Nici atunci nu aveam ce îmbrăca, iar mâncarea să știţi că mergea mama și lua mâncare de la o cantină de ajutor a Comunităţii evreiești, pentru că nu aveam ce mânca. Și totuși au insistat ca numaidecât să mă duc din nou la școală, să recuperez și să învăţ. (Să reintraţi în normal.) Da. Am făcut școala, am reușit să iau bacalaureatul, am făcut o facultate: Facultatea de Zootehnie. Între timp părinţii au plecat în Israel, cu sora mea. Eu eram la facultate, sora era încă mică și a mers cu familia. Mie separat nu mi s-a dat voie, căci erau cereri de plecare separate. Și atunci am terminat facultatea, am lucrat apoi într-un domeniu, mai întâi de așa-zisă producţie. În agricultură nu prea sunt evrei care au lucrat în România, dar vă pot spune că am avut reușite. Dar cea mai mare reușită este că după aceea am fost invitat să lucrez în cercetare, după ce am lucrat în producţie. În cercetare am realizat o serie întreagă de lucrări, între care și crearea unei rase de porci, LS 345 Periș. Mi-am luat și doctoratul. Am și brevete de invenţie.

(Aţi ţinut legătura cu comunitatea?) Nu, până acum, în ultimul timp nu am ţinut legătura, că nu am avut timp. Plecam de dimineaţa și veneam noaptea. Acuma însă mai ţin legătura. (Ce simţiţi acum, privind în trecut la toate cele întâmplate?) Privind în trecut... mă doare foarte mult. Dacă vreţi... un ticălos a avut curajul de a fi ticălos, iar milioane de oameni nu au avut curajul de a-l combate. (La cine vă referiţi?) La Hitler.