Vine locotenentu? și Costică îi zice: ?Domnule locotenent, acuma pot să spun și eu: Onoare patriei!? Și-atunci a murit. Era la noi, la comandă, scris cu litere mari: ?Onoare patriei.? Și-așa a murit omu? ăsta, cu gândul că moare pentru patrie. E un lucru mare. Tineretu? de astăzi nu dă doi bani pentru ce s-a făcut. Noi am luptat pentru Basarabia, pentru ţara asta.

În ?38 am intrat în marină, ca voluntar, în marina militară, la Galaţi, la divizia Dunăre. Acolo m-a prins războiul, că am fost concentrat continuu. Socotelile mele au fost altele, că termin cu armata, fac școală de ofiţeri de marină sau aviaţie și așa mai departe. Dar a venit războiul și s-au dat peste cap toate socotelile. (Cum de aţi intrat voluntar, ce s-a întâmplat?) Păi, am citit în ziar un articol că primesc voluntari în marină și am depus o cerere. (V-a lăsat tatăl dumneavoastră?) Păi, n-a avut încotro, că am cam fugit de-acasă. Fiind despărţit de mama, consimţământul l-a dat mama. Am purtat numele lui tata până am terminat școala primară, după aia nu știu ce s-a întâmplat, că de la Stescu am trecut la Tătaru. (Tătaru era numele mamei?) Da. Și războiul m-a prins în marină. Am făcut războiul de la A la Z.

(Povestiţi-mi cum a fost în război.) Am făcut războiul pe monitoarele de Dunăre, am lucrat la arsenalul marin, la Galaţi. Acolo m-am perfecţionat bine în meserie. (Ce făceaţi acolo?) Păi, reparam nave, motoare, că eu am fost motorist, turbine, mă rog, electricitate am mai făcut, că eu sunt electromecanic. (Cum aţi fost primit în marină? Cum vi s-a părut regimul?) Foarte bun, foarte bun. Acuma îmi dau seama că s-a trăit altfel, cu totul altfel s-a trăit. Într-adevăr se făcea economie când se simţea mirosul de pulbere, de război. Eih, am terminat perioada de instrucţie și dup-aia ne-a dus la nave, șase luni de zile am făcut instrucţie. (La ce oră vă sculaţi și vă culcaţi? Cum era mâncarea?) La ora șase dimineaţa eram în picioare și luam ceaiul cu puţină marmeladă și pe urmă era instrucţia, asta în perioada de instrucţie. Pe urmă, de la câmpul de instrucţie veneam la cazarmă, ne dădea o jumate de oră, o oră acolo ca să ne spălăm și ne duceam la masă. Masa era și cu mămăligă și mai dădea și pâine, da? eu unu? nu pot să mă plâng. Eu nu pot să-mi închipui mai bine decât era la o unitate militară. (Cum vă înţelegeaţi cu superiorii?) Eu am fost respectat pentru că am fost un om supus și aveam pregătire mai mare decât unii din ei, care aveau numai patru clase primare sau nici atâta. Eu am avut Școala de Arte și Meserii și, în afară de asta, acasă am fost crescuţi cu respect faţă de oamenii în etate, cu respect faţă de bunul omului. Nu s-a conceput ca să furi ceva. M-am dus odată în grădina unui vecin și-am luat o pară să i-o duc lui mama, că era foarte frumoasă. Tata m-a văzut și m-a întrebat: ?De unde ai luat-o?? ?De la domnu? Troskovski.? ?I-ai cerut?? ?Nu.? ?Te duci și i-o dai înapoi și-ţi ceri scuze!? Asta a fost cea mai grea lovitură. (Și aţi mers înapoi?) Da, cu siguranţă. (Ce v-a spus respectivul?) ?Ia-o și mânc-o sănătos.? Așa a fost.

(Cum a pornit războiul când eraţi în marină?) Eram în dreptul arsenalului, care era exact la mila 80. Pe Dunăre, de la Mare și până la Galaţi era în mile, restul era în kilometri. Eh, ultima milă era 80, chiar la colţul între arsenalul maritim și Șantierele Fernic, care reparau nave. În șantierul ăsta era odată să se spargă un televizor, pe timpul comunismului. Că eu știu ce s-a făcut în șantierul ăla, că noi lucram la șantier, pentru că ne lua de la arsenal. S-a montat la Șantirul Fernic și submarin, s-a făcut și puitorul de mine, o navă care punea mine. (Asta pe vremea comuniștilor se făcea?) Nu, înainte de război. Când a-nceput războiul, tocmai atunci se făceau probele la submarinele alea. Pe timpul comunismului s-a spus: ?Nu, că a fost un șantier?, dar s-au construit într-adevăr mai departe nave și pe timpul comuniștilor. Ei au spus că ei au ridicat șantierul, că înainte de comunism acolo se făceau doar niște bărci. Nu-i adevărat, e o minciună. (Arsenalul era la mila 80, da?) Da, acolo era. Și războiul ne-a prins cu toate navele sus. Basarabia era ocupată, că de la Galaţi, de la Prut venea Reniul, Ismailul, localităţile astea, pe partea stângă și pe partea dreaptă era Tulcea, Chilia. (Și în ?40 au intrat rușii și au ocupat. N-aţi avut timp să faceţi nimic?) Nu, că au venit dimineaţa. Nu știu, eu eram la nave, dar pe părinţii mei i-a prins acolo. Părinţii mi-au spus că s-au trezit într-o dimineaţă, la ora trei noaptea, cu trupe rusești. Au ocupat, fără să anunţe sau ceva? au ocupat și după aia au dat preaviz că ocupă Basarabia. Prima dată au ocupat 40 de kilometri de la graniţă și populaţia era stresată, nu știa ce să facă. Pe tatăl meu l-a oprit acolo. Tata a fost un om care a respectat omul, indiferent din ce clasă socială a fost. N.K.V.D.-ul când a venit acolo i-a spus: ?Dumneata rămâi aicea, nu pleci nicăieri, rămâi mai departe pe funcţia asta. Nu mai ești patron, dar ești director tehnic.?. Și a stat vreo trei luni de zile, cam așa ceva. Eu eram la Galaţi și nu știam ce se-ntâmplă acasă și după trei luni de zile mă pomenesc cu o scrisoare de la Bacău. Mi-a povestit tata, când m-am dus la Bacău, că într-o dimineaţă a bătut noaptea cineva la geam și-i spune: ?Domnu? Costică, fugi, că dimineaţa vine să te aresteze, să te ducă în Siberia!? (Ceilalţi fraţi ai dumneavoastră erau încă acasă?) Da, da. Fratele mai mic a plecat, da? tot în Basarabia a rămas. Numai tata a plecat în Cernăuţi și acolo avea el un ghid, pe cineva cunoscut care l-a trecut dincoace. (A plecat cu traista în spate?) Da, cu o valiză mică. Mama mea naturală era la București, ea lucra acolo.

(Povestiţi-mi traseul tatălui dumneavoastră.) Tata, de la Cernăuţi a reușit să treacă, a avut un ghid și a trecut și s-a dus la Bacău, că aveam niște neamuri acolo, Udișteanu Miliodor, care a fost avocat de meserie, a fost judecător la Hotin. El a fost tatăl soţiei academicianului Alexandru Balaci. Tatăl meu a lăsat tot acasă, cuptorul cu pâine, mâncarea pe masă? tot. Mama mea de-a treia... Căci mama mea de-a doua a fost din Brașov și a rămas acolo, n-a vrut să meargă în Basarabia, așa că s-au despărţit, iar tata s-a căsătorit cu rusoaica asta, cu o ucraineancă, se numea Alexandra Iermoliuc. Ea a fost chelneriţă într-un restaurant și tata se ducea acolo și mânca. Noi copiii stăteam la bunici, la Bădeni. (Dar mama dumneavoastră, după ce s-a despărţit n-a mai stat în Basarabia?) Nu, că ea nici n-a fost în Basarabia, ea tot la București a stat, și la Bădeni, la Hârlău a stat, pe urmă se ducea la părinţi, la Bădeuţi. (Tatăl dumneavoastră a ajuns deci la Bacău, iar dumneavoastră aţi primit o scrisoare...) Da, și mi-a spus care-i situaţia. Asta a fost până-n ?41, când a început războiul. Eu eram pe navă. Eih, domnule, noaptea aia n-am s-o uit cât am să trăiesc. Eram pe undeva pe-aproape de Ismail, ne-am strecurat pe Dunăre cu nava. Am trecut de Reni noaptea și aproape de Ismail era un câmp. Noi eram pe Dunăre cu vapoarele, eram camuflaţi și nu se vedea nimica. Domle?, o liniște de mormânt, din când în când greierii cântau și noi stăteam și așteptam ordinu? ăla: ?Vă ordon, treceţi Prutul!? Cum să vă spun, simţeai așa o presiune de undeva. Eih, și-ntr-adevăr, când a-nceput războiul? Dimineaţă a fost, într-o duminică, pe la trei și un sfert au început tunurile să bată, din partea Măcinului. (Tunurile românești?) Da, tunuri românești, că i-am împins pe ruși, ce mai încoace încolo, că au avut ei blocate pe Dunăre nave pe care noi le scufundam ca pe cutiile de conserve. Noi am avut pe Dunăre cea mai puternică flotă fluvială din lume. Am avut șapte monitoare și nu știu câte vedete rapide, tehnica de-atunci, care era cu aburi, cu păcură. Unu? Ardealu, pe care am fost eu, era cu cărbune, încărcai cărbune. Nu era ușor. Asta a fost tehnica atunci.

(Și rușii blocaseră atunci Dunărea?) Da, la Cotu Pisicii rușii aveau acolo nu știu câte nave a lor ușoare ce erau scufundate. Dunărea face un cot, când vii de la Reni, face Cotu Pisicii și așa intri la Galaţi. Eih, acolo a fost o bătălie groaznică. Tot ce-au prins românii au scufundat. O grămadă de nave sunt acolo, de-astea rusești. Într-adevăr, ne-au bombardat și ei.  (Dumneavoastră n-aţi coborât deci pe uscat, aţi fost cu navele.) Cu navele am fost, asta până-n ?44.  (Trăgeaţi cu tunuri, mitraliere?) Da sigur, am avut pe navă 4 tunuri de 120. Am avut două tunuri de 74, pe urmă mitraliere de 32. (Care era starea de spirit pe navă?) Hă, hă. Să vă povestesc, în perioada asta, înainte de război, o chestie. Am avut un coleg de școală primară și vecin cu mine, pe Cotimani Constantin. Ăsta este primul om care a căzut în prima zi de război. Eu am avut degetul ăsta strivit. O să vă povestesc și asta. Asta a fost într-o duminică, când au venit rușii să ne bombardeze cu aviaţia. Cotimani era tunar antiaerian și la un moment dat, el fiind acolo, a venit o schijă și i-a sfârtecat mâna. Nu i-a căzut mâna, da? el s-a dat jos de pe șpardic, comanda superioară unde era timona, a coborât ca să deie cu apă, să se spele, să oprească sângele de la rană. Înainte de asta, noi făceam niște lecţii patriotice și aveam un sublocotenent, Ștefănescu mi se pare că-l chema, care ne explica războiul de la Mărășești, eroii, nu știu ce... Și mi-aduc aminte c-a spus odată Costică: ?Domle? locotenent, cum putea omu? ăla, fără o mână, cu stânga să mai arunce grenada? Pe el nu-l durea?? ?Eih, nu-l durea?. Și am luat-o așa. Domle?, acuma când l-a lovit pe el schija, s-a dus și l-a legat sanitarul Dârdere Nicolae, l-a pansat și s-a dus iar la tun, că putea să-i ochească. Și iar a venit un val de avioane și ?bum, bum, bum?. Eu eram jos la mașini și la un moment dat el a coborât de-acolo, căci începuse să-l doară, și a venit o bombă. O pală de la bombă l-o tăiat în două. Eh, în timpul ăsta m-a anunţat un coleg: ?Du-te și vezi că l-a lovit pe Costică, prietenul tău?. Și într-adevăr, când mă duc pe punte, deși nu era voie, îl văd pe el tăiat pe burtă, i-am luat capul pe picioarele mele, l-am sprijinit, căci el era limpede și i-am spus: ?Măi Costică, măi, ce faci?? Și spune: ?Măi Dudoane?, c-așa îmi spuneau mie, ?să nu-i spui lui mama cum am murit. Să-i zici că nu știi, că ne-am despărţit.? (Încă mai era lucid?) Da. Și vine locotenentu? ăsta și Costică îi zice: ?Domnule locotenent, acuma pot să spun și eu: Onoare patriei!? Și-atunci a murit. Era la noi, la comandă, scris așa, cu litere mari: ?Onoare patriei.? Și-așa a murit omu? ăsta, cu gândul că moare pentru patrie. E un lucru mare. Tineretu? de astăzi nu dă nici doi bani pentru ce s-a făcut. Noi am luptat pentru Basarabia, pentru ţara asta. Noi am luptat. N-am mâncat în fiecare zi, am răbdat, căci se terminaseră și proviziile de pe vapor și până se-ajungea într-un loc... Când se putea, bine, când nu se putea iar bine. Dar noi am luptat domle? și greu de tot am luptat pentru ţara asta. Da, și-așa a fost. Încolo ne-au bombardat la Vîlcov. Nu știu dacă știţi unde-i Vîlcov. Vîlcov e la ruși. Vîlcov este ca Veneţia. Acolo toate străzile erau canale. Stătea lipoveanu? în casă, pe pat și cu undiţa pe fereastră. (Era Dunărea?) Da, de la Vîlcov m-ai sunt vreo 5-8 kilometri până la mare. (Și aţi bombardat la Vîlcov?) Da, am bombardat acolo cu monitorul Catargiu care apoi a fost scufundat. Da? din ce cauză s-a scufundat?! Din cauză că a căzut o bombă lângă o turelă de tun, care era grea și s-a făcut un dezechilibru. A căzut în mare turela și astalaltă era grea. Erau niște nave cu puntea foarte chiuroasată, groasă-groasă, pentru că erau bombe de 100 și ceva de milimetri și făceau numai așa, ricoșa doar din blindajul ăla. A fost dezechilibrul ăsta și s-a întors cu burta în sus. Din cauză că era plasă pe navă, căci toată nava era camuflată, din cauza asta n-a putut scăpa nimeni de pe nava asta, n-a putut să iasă nimeni și au murit toţi, 122 erau. (Dumneavoastră pe ce navă eraţi?) Eu eram pe Altar. Atunci trecusem de pe Catargiu pe Altar și ăsta a fost norocu? meu.

(Cum a evoluat războiul?) Păi, Basarabia, până-n ?44 a fost eliberată. În ?43, toamna, eu am fost trimis la școală, la București, să mă specializez în motoare Diesel, din cauză că trebuia să schimbăm niște motoare pe-acolo. Așa că eu n-am prins 23 august în marină, l-am prins în București. Și m-au trimis în Germania pentru specializare și eu întâmplător am venit în ţară din Germania, pe 28 martie și m-a prins bombardamentul acela, pe 4 aprilie, în București, în ?44. Și când am venit, îmi spune generalul Zegheru: ?Tătarule, nu mai pleci înapoi, nu mai pleci nicăierea, că am pierdut războiul!?. I-am spus c-am venit, m-am prezentat acolo, că eram elevul lui. Era în 28 martie 1944.

(Povestiţi-mi despre perioada din Germania. Unde aţi fost?) La Stuttgart, la uzinele Robert Bosch. Am fost mai mulţi acolo, vreo 14-18 inși care ne specializam. Acolo învăţam motoarele Diesel. (Cu ce v-au dus acolo?) Cu trenul. (Și aţi trecut prin zona unde a fost război?) Nu. Bombardamente am suportat în Germania, dar noi eram învăţaţi de-aicea cu bombardamentele. (Cine-i bombarda pe nemţi?) Englezii, americanii. (Cum erau nemţii în perioada aceea?) Domnule, nemţii erau distanţi, dar instructorii cu care eram noi în contact erau foarte prietenoși. Însă, dacă nu te cunoștea, dacă nu știa cine ești, te punea la rezervă. (Cum vedeau nemţii războiul?) Erau foarte siguri pe ei, erau siguri că vor câștiga războiul, nu concepeau altfel. Au fost foarte fanatici. Hitler a fost, după mine, un foarte bun orator, care a imprimat tineretului ideea lui și era firesc să nu vorbești ceva contra lor și nici n-aveai ce. Vedeai nuanţa aia de bună dispoziţie, mâncare cum vroiai, era civilizat. După aia ne-am dat noi seama, când au intrat rușii ne-am dat noi seama de valoarea neamţului de-atunci. Când venea neamţu?, el venea la poartă și-ţi spunea: ?Alo, domnule, ai lapte, ai ouă...?? Când au venit rușii, rupeau tot, demolau tot. Cu ei a fost o nenorocire pe ţara română. La ruși a fost lipsă de educaţie. Nemţii ne dădeau margarină, atunci am mâncat eu prima dată margarină, o felie de pâine de se vedea ziua prin ea de subţire, dar bună. (Era mai bine în comparaţie cu regimul din România, când eraţi la marină?) Nu, nu pot să spun asta, din cauză că noi, prima dată, am primit mâncare foarte bună. Ne-ntreba: ?Bă, ce vreţi să mâncaţi??. Fasole și șuncă, costiţă. Ne dădea câte 100 de grame de rom din când în când. Eram foarte bine dotaţi cu echipament. Aveam așa: pentru bord, pentru lucru două uniforme, una albă, una bleumarin, pe urmă aveam pentru oraș una albă, una bleumarin, șase cămăși, tricouri de bumbac și de lână, pantofi și bocanci. Eram echipaţi foarte bine. (Chiar și în timpul războiului aţi fost bine aprovizionaţi?) Da, dar erau momente când trebuia să rabzi, că nu venea aprovizionarea când vroiai, că nu putea să treacă, trebuia să se ferească de bombardamente. (Cât timp aţi stat în Germania?) Câteva luni de zile, din cauză că eu trebuia să mă-ntorc înapoi. Trebuia să stau cam un an jumate, doi ani și am venit într-o permisie. Am trecut pe la București să anunţ că am venit în ţară și atunci mi-a spus generalul Zegheru ce v-am spus. Eu mai fusesem înainte în ţară, de Crăciun, căci cu mine nu prea aveau probleme instructorii căci cunoșteam mașinile, cunoșteam motoarele. Am învăţat de-acasă, că noi am avut atelier unde reparam mașini și eu făceam reparaţii capitale acasă la motoare. Nu era problemă. Eram mai liber și puteam să circul mai mult. De Crăciun știu că am fost acasă, dar de Anul Nou a trebuit să mă duc înapoi, de la Cernăuţi.

(Ce-aţi făcut după ce aţi venit înapoi?) După ce-am venit înapoi am rămas ca instructor la școala de ofiţeri și maiștri tehnici auto de lângă podul Constanţei. (Asta începând din ׳44?) Da. (După ce-aţi venit înapoi aţi mai participat la război, la lupte?) Da, în București, ne-au bombardat, că nu mi-au mai dat voie să mă duc înapoi în marină. După 23 august ce s-a întâmplat de fapt: ne-au dezarmat rușii, ne-au luat toate navele, le-au blocat și, mă rog, până la urmă și Antonescu a dat un ordin atunci că toţi care au specialităţi ca astea care se potrivesc la unităţi de uscat să fie concentraţi. Aicea este o manevră de fracţiune, căci sub Antonescu s-au deblocat navele. Eih, după ce s-a terminat aia, Antonescu a fost arestat, închis și toate cele. Și-au rămas ăștia de la uscat. Toţi care-au venit din marină: mecanicii, electricienii au venit la armele de uscat. Eih, și eu am rămas ca instructor la școala de ofiţeri și maiștri tehnici auto. Acolo, la ocuparea Bucureștiului, când au intrat rușii în București eram acolo. (Cum s-a întâmplat?) Dom'le, mai puţin cu rușii am avut, că rușii au venit prima dată cu divizia Tudor Vladimirescu, pe la comuna Roșu, pe-acolo s-au stabilit ei undeva. Da? cu nemţii, care bombardau, ne-mpușcau, trăgeau cu tunurile după noi... Noi, cu școala asta, am fost dispersaţi din București, că ne feream de bombardamente. Asta după 4 aprilie, că 4 aprilie ne-a prins încă în București. Ne-am dus pe lângă Tărtășești, dar nu mai ţin minte cum îi spunea la comuna unde am fost dispersaţi. După aia nu mai făceam instrucţie și am rămas ca un fel de curier, cu motocicleta Zundap, și veneam cu corespondenţă. Și eram un fel de curier între unitate, școală și marele Stat Major. Eram cu corespondenţa la București, aduceam corespondenţă și prea puţin aveam de-a face cu școala. Așteptam ca să se limpezească apa și să vin înapoi la unitate. (V-aţi întâlnit cu nemţi pe drum?) Da, ne-au prins pe la Băneasa pe-acolo, pe mine și pe încă unul, Zaharia Ionel, care a fost coleg cu mine, dar n-am mai auzit nimic de el. Am reușit să fugim. Acuma eu am omis ceva. Eu am fost și prizonier la ruși.

(Când și cum aţi ajuns prizonier?) În timpul când ocupaseră ei Basarabia. Să fac o paranteză: la un moment dat ne-au prins rușii la Ismail. (Prin ce an?) În ‛42. Ne-au prins rușii. Eram pe uscat. De la navă nu știu pentru ce ne-am dus noi pe uscat, da am fost mai mulţi. Era marina infanterie și nu mai ţin minte ce s-a întâmplat, da ne-au prins și ne-au dus la Ismail, ne-au băgat într-o cameră mică, vreo sută și ceva de oameni. Ne-au dezbrăcat și ne-au băgat în niște zdrenţe de-ale lor rusești, că noi aveam haine din stofă. N-aveai aer cu atâţia oameni acolo. Și era așa, o ușă, un coridor și altă cameră. Au început să ne scoată câte 3-4 și ne duceau dincolo ca să dăm datele: unitatea, ce făceam. Ne scoteau și ne duceau afară. La un moment dat, m-am dus la geam, care era fără sticlă, ca să intre aer și la un moment dat strigă santinela care era afară: ?Stai?. A venit unul cu o motocicleta și a zis: Sioma (care era parola), adică Simion, așa îl chema pe santinelă. Și santinela îi spune în rusește: ?Tu ești căpitan?? ?Da, da, eu?. Și a proptit motocicleta de perete și a intrat înăuntru și s-a dus în camera aceea, în biroul acela improvizat, să ajute pe ăia. Eu am ieșit în coridor să iau aer. (Deci era și acela rus.) Ăla era rus. M-a întrebat atunci santinela în rusește: ?Pleci căpitane??, iar eu, care știu rusește, am spus: ?Da, Sioma, da?. Eu știu rusește, că am fost tălmaci la comisariatul de control. Era noapte și nu mă vedea și eram în uniformă rusească, că ne-a dezbrăcat și ne-a îmbrăcat în zdrenţele lor. Aveam o manta până jos. Santinela mi-a dat ideea, căci m-a întrebat dacă plec. A fost inspiraţia de moment. Santinela era la distanţă, mai departe de zidul acela, dar nu se vedea bine, că era noapte și am pus mâna pe motocicletă și cum era vale m-am dus fără să dau drumul la motor, pân? la Dunăre. Am abandonat apoi motocicleta și-am luat-o spre Reghin, că eu știam locurile. Ajung în linia întâia. Am făcut niște socoteli că ăștia trebuie să deie un atac, ori românii, ori rușii și m-am băgat într-o groapă de proiectil și-am stat acolo. Am pus mantaua pe mine și dimineaţa, pe la ora 4 am auzit: ?bum-bum?, cum începe ?distracţia?. Auzeam cum trece pe deasupra infanteria, cu soldaţii. (Erau români?) Români, auzeam românește. M-am ridicat și aud: ?Ia uite-l mă!!!? ?Nu trageţi, nu trageţi!?, strigam eu. ?Stai mă, că vorbește românește!? (Au crezut că sunteţi rus, nu?) Păi da, în zdrenţele alea. Și zic ei: ?Ce-i??. Păi uite, așa și așa. ?A, mă, am auzit noi că au prins o patrulă de marină?. Și-am ajuns la Statul Major al lor prima dată și după aia la Galaţi, la divizia de la Dunăre. (Și cu ceilalţi ce s-a întâmplat?) Nu știu, nu i-am mai văzut niciodată.

(Fratele dumneavoastră cel mare v-a povestit ce s-a întâmplat?) El a fost în aviaţie. Am fost trei fraţi, toţi trei de meserie mecanici. Cel mic a fost șofer, a avut un ochi, o să vă spun eu. Cel mare a făcut școală de ucenicie la București. El a rămas cu mama. El a fost singurul copil care a rămas cu mama și noi doi am rămas cu tata. El a făcut școala de ucenicie la Leonida, la București și pe urmă a venit acasă. După ce s-a calificat, după ce a ajuns calfă, venea la tata. În ?40, când au intrat rușii și fratele mai mic a fost prins acolo. (Deci, au fost prinși amândoi fraţii dumneavoastră.) Da, au fost prinși la Hotin. Pe ăla mare l-au luat și l-au dus la Donbas, că era electromecanic și el. Am auzit doar, că în ?40 m-am întâlnit ultima dată cu el. Ei în ?40 au luat prima dată Basarabia și de-atunci nu l-am mai văzut. Mi-au spus niște oameni că l-au dus la Donbas, oameni care au lucrat cu el acolo. Era mecanic la uzina electrică din Donbas. Fratele mai mic, împreună cu un coleg de școală, Baran, s-au dus pe la Cernăuţi și i-au luat rușii, iar pe fratele meu l-a dus la Crasna, în Bucovina, unde era o fabrică de cherestea. L-au dus ca mecanic acolo. Cu Baran nu știu ce s-a întâmplat. Interesant este în ?41, că el a stat acolo și a fost bine văzut, că noi am făcut meserie. Și eu pe vapor m-am descurcat bine. Când a trebuit să fugă de la Crasna, unde era fabrica lui Mavrocordat, fratele meu trebuia să fie încheietor de coloană, că era mecanic, era depanator, trebuia să vadă  dacă rămânea vreunul din coloana aceea, când se retrăgea, când a început războiul. Și în loc să o ieie la dreapta, spre Cernăuţi, a luat-o la stânga, spre București, spre România, căci el fiind ultimul n-a mai avut cine să-l oprească. A venit cu tot cu mașina rusească, cu un camion. (Ei mergeau cu mașinile rusești?)Da, sigur. Și s-a prezentat la o unitate militară. Camionul rusesc era cu sculele lui acolo. Era și un rus cu el care s-a predat și a rămas prizonier aici.

(Dumneavoastră după ce s-a terminat războiul ce-aţi făcut, v-aţi dus la Craiova?) Eu am fost un an de zile la Comisariatul de control și am fost repartizat la Geniul marinei și-am ieșit din armată de-acolo cu gradul de maistru și m-am căsătorit la Brăila. Geniul marinei era la Brăila și acolo m-am căsătorit. Când eram la divizia de Dunăre, în ?42, părinţii mei nu mai erau la Hotin, erau la Lipcani, la moară și am căpătat o delegaţie și m-am dus la Bălţi sau la Chișinău, cam așa ceva, o delegaţie la un comisariat. Am zis: ?ia să dau o fugă și pe la Hotin?, că eu aveam niște prieteni pe-acolo. Am avut o fată la care i-am făcut curte mult timp, Nadia Colodniţchi, care era fiica unui fierar. Unchiul ei lucra la noi, ca fierar. O fată foarte frumoasă. A fost soră la Spitalul de copii și în timpul rușilor s-a măritat cu un evreu și când au venit nemţii au luat-o și-au dus-o la Auschwitz. A avut și un copil, iar copilul și cu bărbată-su au fost băgaţi la cuptor, iar ea, fiind ortodoxă, a rămas ca soră în cadrul infirmeriei din lagăr. A venit de-acolo. Eu n-am vorbit cu ea, dar au vorbit alţii și era zăpăcită de cap de-acolo, nu mai era în toate minţile. Dar, vin odată în delegaţie, cum vă spun, la Bălţi și fug la Hotin că aveam fata asta, aveam colegi și nu mai erau mașinile lui tata ca să mă ducă de la Hotin la Cernăuţi, c-am venit cu trenu? pân? la Cernăuţi. Mi se pare că părinţii mei încă stăteau la Bacău, nu s-au dus la moară. Ajung la Cernăuţi, caut o ocazie să mă duc la Hotin, ajung la Hotin, mătușile mele erau acolo, ca acasă, numai fratele meu nu era. Și mi-a sărit sticla de la ceas și spun: ?Mă, un ceasornicar pe-aicea mai este??. Nu mai era niciunul, că erau evreii înainte. ?Nu e niciunul?. Am zis c-am să mă duc la Cernăuţi și-ntr-adevăr, mă duc la Cernăuţi, după ce am stat o zi și-o noapte acasă, și caut ceasornicar. Îmi spune unul: ?Numai în ghetou?, unde au fost împrejmuiţi evreii, într-un loc care știu că era strada Frânghierilor sau Olarilor și întâmplător am găsit în ghetou. Eu eram în uniformă de marină și era un ordin dat de armată să nu se lege de noi nemţii. Era un lagăr păzit de nemţi. Am intrat în lagăr, mă duc la ceasornicarul acela, era un bătrân acolo și-o bătrână. Bătrâna parc-o văd, croșeta. Și-o fetiţă mică, foarte drăguţă, ceva extraordinar de drăguţă și vioaie, de vreo șase ani sau așa ceva și eu, fiind în uniformă de marină am atras atenţia. ?Domnu, ai văzut pește mare? Cum e pe mare, cum e pe vapor??, mă întreabă copilul. Bătrânul spune: ?Domle' așteaptă, după ce termin lucrarea asta îţi fac și dumitale?. Eu am stat de vorbă cu copilul ăla și cu bătrâna, în timp ce bătrânu? lucra. La un moment dat bătrânu? spune: ?Eh, de noi nu-i păcat, am trăit cum am trăit, da ce fac copiii?? ?Da de ce?? N-am putut să-mi închipui eu, nu mi-a trecut prin cap că? ?Păi s-aude domle' că ne duce de-aicea?. ?Unde vă duce?? ?În alt lagăr, în Polonia, și-o duce și pe-asta mică?. ?Da părinţii fetei unde sunt?? ?La București?. ?Păi de ce nu vin să ieie fata?? ?Păi cum să vie, dacă vin aici rămân?. Zic: ?Daţi-mi fata s-o duc eu la București?. Ăia s-au uitat unul la altul. ?De unde ești dumneata?? Și spun cine sunt și-l cunoștea pe tata. N-aveau voie să mă oprească pe mine și am scos-o pe fetiţă. Și îmi face ceasul, mai stau puţin și-i spun la fată să nu spuie câţi ani are. Am luat fata de mână, fără bagaj, fără nimic și la ieșire se schimbase garda și m-a întrebat: ?Warum? Kinder?? ?Mein schwester? (Sora mea). A întrebat ce-i cu copilul și i-am spus că-i sora mea și că a pus ceasul bătrânul. Am plecat și am dus-o la București, pe strada Plantelor nr.22 parcă. Știu că mama fetei era medic dentist și el avocat. Eih, când a văzut fata a leșinat mama ei. Ce-o mai fi, nu știu. Și după o lună de zile, trei săptămâni, cam așa ceva, iar capăt aceeași delegaţie și iar m-am dus la Hotin. Eih, când m-am dus pe la Cernăuţi, pe la Hotin, cu o mașină de ocazie, eram sus nu în cabină, că era ocupată cabina și era un cetăţean care mi se părea mie dubios (râde) și am văzut, domle' și pe-o parte și pe alta evrei împușcaţi de nemţi. Era adus un convoi, evrei scoși din ghetou. Un convoi au vrut să-l ducă în Polonia, dar pe unde i-a dus acolo, nu știu, dar am văzut o parte, până aproape de Criscăuţi, dacă nu mă-nșel, morţi și într-o parte și-n alta, împușcaţi pentru că nu mai puteau să meargă. Asta era și soarta fetei. (Și nu v-aţi mai întâlnit niciodată cu copilul acela?) Nu, nu mai ţin minte cum o chema. Și să vă spun sincer, alte probleme te preocupau atunci.

(Revenind la război, mi-aţi spus că v-a fost strivit un deget. Ce s-a întâmplat?) Da, ăsta. În prima zi de război erau niște pompe de vacuum, ca mașinile să facă evacuarea mai ușor. Se evacua aerul, se scotea aerul din condensor și pompele alea erau c-un piston mare și mai aveau încă unul așa, dublu piston. Și eu am schimbat garnitura. Și nu o dată am schimbat eu aia, da atunci am băgat degetul ăsta, să văd dacă nu se-ncălzește, dacă nu-i prea strânsă garnitura și-n timpu? ăsta tunurile descarcă. Era un tun de la pupa care-a descărcat și-am întârziat o fracţiune de secundă și mi-a prins degetul acolo și mi l-a strivit.

(Povestiţi-mi de bombardamentul din 4 aprilie.) Dom?le, cum v-am spus, în 28 martie am venit din Germania într-o permisie și generalul Zegheru îmi spune că nu mai plec înapoi. Am rămas ca instructor acolo, la școala aia. În ziua aia, de 4 aprilie, s-a făcut un exerciţiu de apărare pasivă și erau plutoanele, companiile, toţi elevii erau repartizaţi. Se duceau în București pentru eventual ajutor, să nu-i prindă bombardamentul în școală. Eu reparam o mașină a căpitanului Colan și, dom?le, toată lumea s-a dus la apărare, la exerciţiu și la ora 9 jumate-zece sună sirenele din nou. Eih, toată lumea a crezut că s-a terminat exerciţiul și au ieșit afară. Da de unde, că a venit aviaţia. (Atunci cine a bombardat?) Americanii cu englezii. Da știţi, era plin cerul de avioane. Și-a început, la Gara de Nord, când a căzut o bombă în casieria centrală zburau hârtiile de 2000 de lei. Școala era mai încoace de gară. Un cupon de cale ferată a fost aruncat peste gară, pe Calea Griviţei. (Cum aţi scăpat atunci? Ce-aţi făcut în momentul acela?) În momentul ăla eu am ieșit din garaj, unde reparam mașina aceea și așteptam pe unul ca să vie din oraș să-mi aducă un cărbune la ambreiaj, că în loc de rulment de presiune era un cărbune la Chevrolet, că era un Chevrolet polonez. Strigă unul: ?Elev, culcat!? Zic: ?Ce strigi domnule la mine ?culcat???, că eram în picioare. Am văzut că strigă tare la mine și-am văzut avioanele alea, m-am culcat. M-a luat pe sus o bombă și m-a dus vreo șase metri mai încolo, m-a aruncat. Era o bombă care-a căzut în corpul de gară. Praf a făcut, n-a mai rămas nimica acolo. Soldaţi n-au fost, ei erau plecaţi. Numai o santinelă era, care se băgase la adăpost. Asta a fost pe 4 aprilie.

...Eram elev la Școala de Arte și Meserii, la Noua Suliţă, care era cumva o suburbie a Cernăuţiului și era plin de evrei, comercianţi. Și a venit în vizită Zelea Codreanu, legionarul. Da. Și eram afară, ieșisem de la biserică, că am fost duși cu școala la biserică și m-am dus și eu să-l văd pe Zelea Codreanu, că îl simpatizam. Era profesor bun, că el a fost profesor la Aron Pumnu și era un om care într-adevăr vroia ceva. Și ţin minte că un evreu l-a întrebat: ?Domnule profesor, dacă ferească Dumnezeu, ajungeţi la putere, ce faceţi cu noi, evreii??. Atunci Zelea Codreanu cu un băţ, cu un baston făcut din brad, cu noduri zice: ?Uite, vezi, cu băţul ăsta vă mut, până-n Palestina vă duc. Nu vă omor.?. Eu am avut și poza lui, da n-o mai am. Poate o să fac rost. Eh, era un om foarte hotărât, un om care știa ce vrea. El n-a spus că-i distruge pe evrei, dar prea multe posturi de înaltă anvergură aveau ei: directori de bănci, prin ministere, prin nu știu ce. Și-atunci a zis: ?Măi, să fie și dintr-ăștia ai noștri.? (Și ce s-a mai întâmplat atunci?) Atâta. Își făcea el propaganda lui, că de-aia a ajuns, când a ajuns la puterea legionară, prin ?30 și nu știu cât. Pe urmă, că l-au omorât în pușcărie, asta-i altceva. A venit Horia Sima, pe care l-am cunoscut și eu la Madrid. Nu mi-a plăcut de Horia Sima. Era un om mai închis așa, mai pervers pot să spun, da? Zelea Codreanu era un om foarte popular și foarte deschis.

(Cum l-aţi cunoscut la Madrid pe Horia Sima?) Pe Sima l-am cunoscut când a venit la o întrunire a românilor de-acolo și mi l-a prezentat unul: ?Domnul profesor Horia Sima?. Era cam bătrânel. Nu mi-a plăcut de el. L-am mai cunoscut pe Goga, înainte de a muri. În ?37 a fost asta, precis știu și eram acasă, la Hotin. Și vine avocatul Teodorescu, care era secretar la cuziști, vine la noi să închirieze o mașină să se ducă prin comune pentru propagandă electorală (râde). Nu era tata acasă, mama nu era acasă și zic: ?Domnule avocat, vă duc eu!?. Eih, atunci l-am cunoscut și pe Octavian Goga. Ne-am dus prin sate și-i spune Goga lui Teodorescu (și Tabacu era unu?): ?Mă, ia fă-l și pe tânăru? ăsta membru de partid, ce dracu?!? Și-am spus: ?Nu, dom? profesor, eu nu fac politică, nu mă pricep.? ?Hai la tineret măi, ce dracu?!?

(Legionarii nu veneau să-nchirieze autobuze de la tatăl dumneavoastră?) Nu. Aveau ei treburile lor, da nu știu cu ce se deplasau. (Dar erau pe-acolo cu propaganda?) Da sigur, sigur că da. (Aţi participat la vreo întrunire de-asta?) Nu, nu. Atâta-mi trebuia, că mă împușca. Că și-așa am fost puricat de comuniști de numa-numa. (V-au luat la întrebări?) În primul rând, n-au știut niciodată că tata meu a fost moșier. N-au știut din cauză că n-am purtat același nume și eu am tăcut din gură. Și asta a fost cumva și-un bine. Pe tata l-au luat și l-au băgat la Canal. Dacă mai știau și de mine... Eu m-am dus la Canal și l-am ajutat pe tata în limita unor posibilităţi, că eram maistru principal la construcţii speciale și m-am dus pe canal acolo și-am stat de vorbă cu un coleg de-acolo ca să-l scoată pe tata, că-l punea în decembrie să steie în apă până la brâu, că împletea fașele alea pe malul Dunării ca să nu înece apa malul. Am spus lui ăla: ?Scoate măi pe omu? ăla, că ăla e tata meu!? L-a protejat puţin, ce se mai putea proteja. După aia a murit, n-a mai trăit mult timp.

(Aţi mai cunoscut și alte personalităţi, în afară de cele de care mi-aţi spus?) Eih, eu știu?! Pe Antonescu l-am văzut. A făcut inspecţii militare. A fost un militar desăvârșit, extraordinar. A dat tot ce s-a putut pentru armată. El a avut grijă de armată cum nu se poate. Niciodată n-a fost mai bine, dar și cerea. Și-ntr-adevăr, trebuia să faci instrucţia cum trebuie. Nu suporta beţivii, hoţii. Da, l-am văzut. Și la București l-am văzut. A fost trădat, sigur că da. Eu nu-l învinuiesc pe regele Mihai, ferească Dumnezeu. Eu sunt regalist, însă arestarea lui, la palat, a fost forţată. Eu eram la București și regele a fost forţat de căţei, care erau generali, colonei, din cauză că ordinul lui Antonescu a spus: ?Tot din garda regală, tot să fie absolut pe front?. Și ăștia, ca să nu se ducă pe front, să-i mestece păduchii și noroiul de pe front, i-au spus regelui Mihai: ?Da, ăsta vrea să-ţi ieie locul, vrea nu știu ce!?. Ăsta a fost adevărul adevărat. Da. Și regele Mihai a abdicat la presiunea lui Vișinschi care-a spus așa: ?Ori cei 2500 de studenţi care-au manifestat vor muri, ori te lipsești tu de coroană.? (Ce-i cu cei 2500 de studenţi?) A fost o manifestaţie a studenţilor, în București, care-l susţineau pe rege și au fost arestaţi de ruși. Și-atunci s-a pus problema: ori mor ăștia 2500 de studenţi, ori renunţă la coroană. (Asta a fost în ?47?) Da. (Pe rege l-aţi văzut?) Da, eu am fost decorat. Iar mă-ntorc acum.

Eu trebuia să fac practică, în cadrul Școlii de Arte și Meserii. La tata nu aveam voie să fac practică, că îmi spuneau ăia că: ?Du-te mă dracului, că tactu? îţi dădea certificat chiar dacă dormeai toată ziua, tot îţi dădea ţie certificat?. Și m-am dus la București, la Malaxa. Eih, acolo l-am văzut pe regele Mihai lucrând. Lucra la pielărie, iar eu lucram mai departe de el, și eu și fratele meu, că amândoi am terminat școala aia. Eih, odată, în timpul școlii a venit cu toată clasa lui, cu toată suita lui, cu toţi colegii lui, a venit cu trenul exact în faţa școlii. (Unde?) La Noua Suliţă. Eu eram cercetaș și-am găsit o lingură de arpacaș și-am făcut o floare dintr-aia a cercetașilor, crinul, care era simbolul cercetașilor. Eih, și ăsta i l-am dat cadou lui Mihai. Da, eu i l-am dat cadou. S-a uitat la el, am văzut că-i place și-am zis: ?Poftim!? (Era copil atunci?) Da sigur, era și el un puști. A trecut asta. În 1938, la manevrele regale, am fost pe una din navele astea, pe Catargiu mi se pare. Și am făcut tragere pe mare. Noi nu ieșeam pe mare, da? din Gurile Dunării am tras cu mitraliera 13 și 2, marca Hotchis și-am ţintit bine. Eih, regele Mihai mi-a dat un ceas de buzunar. (Nu-l mai aveţi?) Nu. L-am pierdut în timpul războiului, când am căzut în apă, în Dunăre s-a dus. (Deci a fost impresionat de cum aţi tras.) Da, că am tras bine. (Nu i-aţi spus că v-aţi mai întâlnit cu el?) Nu, bine, nu puteai să vorbești chiar așa, că erai limitat. (Deci asta a fost a treia oară.) Da. Și încă ceva, care ar putea să-l ajute acuma, nu știu în ca măsură. Eu am fost repartizat, când eram la Geniul Marin, la Comisariatul de control și a fost acolo un rus, unul Boris și unul Cosiliev, nu mai ţin bine minte, care tot venea acolo în control. Și unde am fost eu închis ca să pun motorul, acolo aveau rușii un sediu, de dinainte de a mă închide pe mine, și acolo au adus la un moment dat niște tablouri, niște picturi. Le-au adus cu o mașină specială, în lăzi, ambalate, protejate. Le băgau în lăzi și le duceau pe un șlep care se ducea la ruși. Da, alea au fost precis, știu precis, tablouri luate din palatul regal. La un moment dat, Boris ăsta îl întreabă pe ăla: ?De unde le-aţi adus?? ?De la Casa Regală.? Și regele Mihai a fost învinuit că a dus tablouri. Nu știu dacă a dus sau nu tablouri, da eu știu precis că rușii au luat tablouri din palatul regal. Un tablou, pe care-l ţin eu minte, îl reprezenta pe Napoleon trecând munţii Alpi. (L-aţi văzut și dumneavoastră?) Da, că discutau rușii. Eram tălmaci. (Sunteţi decorat și dumneavoastră, nu?) Da, sunt decorat. Asta este o decoraţie a veteranilor. (Cine v-a decorat?) Asta acuma, în timpul lui Constantinescu, când a venit la veterani. Da. Asta e.