Sunt Șerban Andrei, medic pensionar, radiolog din Reșiţa și? m‑am născut la Timișoara în 1923, dar m‑am numit Kovács Andrei, iar numele acesta cu rezonanţă ungurească a fost schimbat de la un timp, după ce m‑am căsătorit și am luat numele soţiei, care este Șerban Viorica. Așa? toate școlile elementare și medii le‑am făcut la Timișoara. Și acolo erau niște școli foarte bune, confesionale, israelite, și elementare, și medii, cu niște profesori foarte buni, cu un liceu de mare nivel în care au predat atât profesori care erau de etnie evreiască și au predat numai acolo, cât și profesori români care au venit de la liceele de stat cum era ?Diaconovici Loga?, un liceu vestit din Timișoara. Așa că până prin 1940 a funcţionat recunoscut fiind de stat; diploma de acolo era valabilă.

Dar, în 1940, atunci când toţi evreii au fost eliminaţi din toate formele de învăţământ și din toate gradele de învăţământ, acestui liceu i s‑a retras autorizaţia de funcţionare. Dar, într‑un fel aproape clandestin și de data asta numai cu profesori evrei care au predat până atunci cursurile, au mers mai departe, și în 1942 s‑a dat și un bacalaureat. Anul meu de studii, care a terminat în 1942, a dat un bacalaureat care ? după cum cred eu astăzi ? era mult mai dificil decât cel din liceele de stat, erau niște pretenţii? acum, judecând așa, îndărăt, cred eu că erau chiar exagerate. Deci ne‑au dat o cultură generală temeinică și întinsă. Și după aceea, bineînţeles, fiind excluși din toate formele de învăţământ, n‑am putut să mă înscriu în nici o formă de învăţământ superior. În schimb, am fost evacuaţi din casă, ni s‑a confiscat absolut tot ce era de confiscat, cum era, de exemplu, interzis prin legile rasiale din vremea aceea, pe vremea regimului Antonescu și regimului legionar. S‑au scos o mulţime de legi rasiale în virtutea cărora n‑aveam absolut nici un drept. Era interzisă ascultarea oricărui post de radio și apara­tele radio erau confiscate. N‑aveai voie să conduci nici un vehicul, chiar și bicicleta pe care am avut‑o a fost confiscată. Din locuinţă am fost dat afară și? diferite forme de persecuţie, până când, în 1942, am fost exclus și din armată. Nu puteam să fac armata, cu toate că trebuia să mă recruteze, nu ? În schimb, am fost trimis într‑un așa‑zis detașament de muncă obligatorie, în care condiţiile erau aproape de necrezut, greu de povestit, niște? chestii de care nu‑ţi mai aduci aminte, ca să nu ţi se repete coșmarurile care urmau zeci de ani după ce ai scăpat de acolo. În orice caz, era totul, în afară de camerele de gazare de la Auschwitz.

În fine, după 1945, când s‑a terminat cu regimul acesta fascist, atunci m‑am înscris și eu la Facultatea de Medicină. La Timișoara nu exista încă, dar m‑am dus la Facultatea de Medicină din Cluj, care era refugiată la Sibiu din cauză că Ardealul de Nord era cedat atunci prin Dictatul de la Viena. Primul an și jumătate l-am făcut la Sibiu, după aceea s‑a mutat înapoi la Cluj, m‑a dus și eu și, în anul III, după ce s‑a înfiinţat facultatea de la Timișoara, m‑am transferat la Timișoara, că era mult mai ușor și mai ieftină întreţinerea, că eram doar de‑acolo. Am terminat facultatea, am fost repartizat, am făcut medicina aceasta generală întâi în mediul rural, pe urmă la o mină, la Rușchiţa. Era acolo o mină de plumb și carieră de marmură și încet‑încet, după ce am avut anumite rezultate care au fost considerate, mă rog? meritorii, să zicem, atunci am obţinut un transfer la Caransebeș.

Între timp am cunoscut‑o pe nevastă‑mea, cu care m‑am căsătorit. De aceea am și vrut să mă mut, să fiu mai aproape de Timișoara. Ea era încă studentă și a venit și ea lângă Caransebeș, când a terminat, într‑un sat lângă Caransebeș. După aceea am făcut o specializare în radiolo­gie, la Iași. M‑am întors la Caransebeș, unde am profesat radiolo­gia. Între timp ea a fost transferată în oraș și după aceea, la solicitarea unui coleg care era din Caransebeș și care lucra în Reșiţa, la solicitarea lui, am schimbat posturile. Noi am venit la Reșiţa și el ? era și el radiolog ? s‑a dus în locul meu la Caransebeș. Era printr‑o înţelegere colegială. Pe mine nu m‑a deranjat să vin aici, nu mă lega nimic de Caransebeș. El era din Caransebeș, și am schimbat posturile. Și așa am ajuns la Reșiţa, unde am lucrat, mai în policlinică, mai în spital, după cum era nevoie, iar soţia mea, care pe vremea aia era încă medic de medicină generală, a făcut și ea o specializare în dermatologie și a venit înapoi, tot în Reșiţa, ca dermatolog. Cam la vârsta de 50 de ani, am participat la un concurs de medic primar și din specialist radiolog am trecut în primar, post din care m‑am pensionat. După pensionare am mai lucrat încă până la vârsta de 70 de ani, și atunci toată lumea a spus c‑a fost destul, și eu, și ei? și am rămas în pensia asta, care știţi cum e?