Și cei din Lugoj erau puţin speriaţi, căci se vorbea că toţi evreii vor fi duși în lagăre, care trebuiau să fie undeva mai departe. Până la urmă însă politica s‑o mai schimbat și ne‑au lăsat la Lugoj, însă fără nici o certitudine că într‑o zi nu ne vor lua și nu ne vor duce departe.

Din Oţelu Roșu au fost aduse și alte familii, dintre care și familia Marmorstein, cu care am stat în aceeași casă. Numai familia Marmorstein s‑a întors înapoi în Oţelu. Restul au plecat în Israel sau au murit.

Bunica mea se numea Graff și cândva avea o prăvălioară și se ocupa cu vopsitul lânei. Țăranii care aveau oi aduceau lâna la bunica să o vopsească, căci își făceau covoare. Bunica ne‑a ajutat mult cu acest lucru. După ce a murit tata, am avut o pensie mică, dar cu ajutorul bunicii am supravieţuit. Bunica era născută la Orăștie, însă a stat vreo douăzeci de ani la Zăvoi, pe Valea Bistrei. Pe bunicul meu nu l‑am cunoscut.

Părinţii mei s‑au numit Eisner Ladislau și Elena (născută Graff). Mama s‑a ocupat și de educaţia noastră, căci ea era casnică. Era o mamă bună și cât a putut s‑a ocupat de noi.

Eu m‑am căsătorit în 1954, la Lugoj. Pe soţul meu l‑am cunoscut la prăvălie, căci amândoi am lucrat în comerţ. Am avut un băiat frumos și cuminte, care a terminat facultatea la Timișoara, ca inginer T.C.M., și a plecat în Israel, căsătorindu‑se la Timișoara. Au un copil drăguţ? dar băiatul meu nu mai este. Acesta e capitolul cel mai dureros din viaţa noastră.

În Israel am fost de patru‑cinci ori. Acolo am și o soră. Israelul este foarte frumos și mai devreme sau mai târziu toţi prietenii mei de‑acolo s‑au realizat. Sunt multe lucruri frumoase și bune de văzut acolo.

Lugojul era împărţit în două părţi : partea românească, unde locuiau românii, însă asta nu însemna că ici, colo nu era un ungur, un neamţ, însă majoritatea erau români, agricultori cu grădini mari ce se ocupau cu grădinăritul. Partea cealaltă era partea nemţească, iar oamenii de‑acolo lucrau în fabrică sau erau mici meseriași și mai puţin agri­cultori. Ei își lucrau grădinile de la casele lor, dar nu aveau pământuri. Mai mult partea românească se ocupa cu agricultura. Exista colaborare, iar oamenii nu erau răi, ci se ajutau, se respectau și se trăia într‑o atmosferă plăcută. Nu‑mi aduc aminte să fi fost neînţelegeri.

În timpul comunismului, la un moment dat foarte mulţi oameni se puteau ridica și nu trebuia să fii deștept ca să spui ?Partidul meu iubit?. Mie însă nu mi‑a stat în caracter ca să promovez pe plan politic. Eu am știut să‑mi fac munca mea, modestă cum a fost, și m‑am mulţu­mit cu realizările pe care le‑am avut.

Dintre familiile mai cunoscute din Lugoj se numără și familia Bloch. Era și familia Baráth, care avea ţesătorie, inginerul Galeţki, care avea post de conducere în fabrica I.T.L., unde lucrau sute de lugojeni. Au fost și mulţi medici evrei, farmaciști. Era o atmosferă plăcută în Lugoj.

Eu cunosc limba română, germana și maghiara. În familia mea se vorbea ungurește. Soţul meu însă nu este evreu, ci român, și noi sărbă­torim ambele tipuri de sărbători. Eu respect sărbătorile lui și el le respectă pe ale mele. Deși soţul meu nu e habotnic. De exemplu, când e ziua lungă de post, îmi spune să postesc până seara, că altfel nu e bine. Mai păstrăm și acum tradiţiile, dar nu în mod exagerat.