Eu sunt Gâb Rebeca, născută Druker. Părinţii mei au fost din Lemberg, mama și tatăl meu ? și ei au venit aici, în ţară, chiar în Reșiţa, în timpul celui de‑al doilea război mondial și s‑au căsătorit aicea, și unul din fraţi ? pe atunci eu nici nu am existat ? a murit. După multă vreme a mai murit un frate. Noi am rămas deci în viaţă șase fraţi ; înainte eram opt fraţi. La ora actuală sunt numai eu. Tata era un mic meseriaș, pantofar? viaţă grea. Fraţii mei au trebuit să meargă să‑și câștige existenţa, ei au urmat și școala. Unul dintre fraţii mei a vrut chiar să facă Facultatea de Medicină, dar nu era posibil atunci, financiar nu s‑a putut. Și pe urmă ne‑am înstrăinat : mi‑a plecat un frate în lume, s‑a însurat, a plecat celălalt... și așa încetu?‑încetu?, ne‑am despărţit. Eram familie mare, eram prea mulţi și prea multă înghesuială. Opt persoane în două camere și bucătărie, și, cum aveam noi pe atuncea, un antreu. Era o casă particulară. Noi am stat în orașul Reșiţa în mai multe locuri.

Dar ce‑o fost mai tragic, o fost când eu aveam cam 10 ani, atuncea cu naziștii și cu legionarii am avut probleme mari, am fost înjuraţi, am fost scuipaţi, batjocoriţi. La urmă a apărut, nu știu ? dumneavoastră sunteţi tânără și nu vă mai puteţi aminti treaba asta, peste tot era scris : ?Evreii nu sunt doriţi?, la cofetărie, la cinematografe, la restaurante. Era, după mine, o treabă care nu era cinstită.

Acuma, să vă spun așa, în legătură cu naziștii și cu legionarii, noi am avut foarte mulţi prieteni români, deci nu toţi au fost legionari, nu toţi au fost naziști. Ăștia au fost oameni, probabil, după mine, care n‑au avut minte clară, pentru că noi, fraţii, toţi cât am fost noi, suntem toţi căsătoriţi cu alte naţionalităţi. Soţul meu e român, sora mea avea chiar un neamţ, chiar pur, prea neamţ, și sora mea a avut un ungur. Frate‑meu, ăsta care a murit anul trecut în august, a stat în Brașov ? el era căsătorit cu o rusoaică din Moscova. El a făcut studii acolo și acolo s‑au cunoscut, și ea a avut un băiat (ea a mai fost măritată) și frate‑meu l‑a adoptat și l‑a adus aicea. El a fost în Timișoara, a avut o funcţie mare, dar probabil din cauza soţiei lui, pe vremea aceea, nu știu, că‑s cincizeci și cinci de ani de‑atunci, el a plecat din Securitate, s‑a mutat și din Timișoara, s‑a mutat la Brașov, acolo, la o uzină sau mă rog, cum e RENEL‑ul, acolo avea el o funcţie oarecare, ca șef de birou sau ceva.

Dar până a nu ajunge aicea, vreau să vă spun că în ?41, imediat, când era treaba asta cu războiul, atunci a venit un delegat, un oarecare cetăţean, cu încă vreo doi sau câţi erau ? eu eram mică, nu‑mi aduc chiar bine aminte ? și ne‑a spus așa : ?Hai, hai, hai, faceţi‑vă imediat bagajele, îmbrăcaţi‑vă și luaţi o sacoșă, nu știu ce, că trăbă să vă deportăm?. Noi, foarte speriaţi, mai voiam să ne luăm ceva lucruri. Nu ne‑a dat voie și ne‑a dus la gară : ?Păi, unde plecăm ? Unde plecăm ??. ?Voi nu întrebaţi nimica, o să vedeţi? și ?Gura!?. Bun ! Și atunci, unde ne‑au dus ? Ne‑au dus la Oraviţa, unde am stat cu domiciliu forţat din ?41 până în ?44. Toată familia mea, cu fraţii mei, cu părinţii mei cu tot... Fraţii mei or fost duși la muncă grea, șanţuri, nu știu ce, adică muncă obștească făcută pe gratis, că nimenea n‑a plătit nimic și foarte multă vreme nu i‑am văzut. Îmi aduc bine aminte, eram foarte tânără și știu că vreo doi sau trei ani nu i‑am văzut pe unde au umblat ei și pe unde au rătăcit.

În perioada aia, până nu ne‑au luat, au venit ? nu se știe, cel puţin noi am discutat mult în familie, dar de multe ori nu a mai vrut nimenea să‑și aducă aminte de clipele alea urâte ? ori or fost legionarii, ori or fost naziști, or adunat pe toţi evreii din Reșiţa. Și i‑au dus undeva într‑o pivniţă, am înţeles. Pe tată‑meu l‑a bătut bine‑bine, fără motiv. S‑au mai luat și de alţii și pe urmă cineva i‑a eliberat de acolo, dar, cum v‑am spus, după aceea a fost chestia asta cu deportarea.