Eu la început am vrut să învăţ croitorie și nu, că nu‑i voie să stau mult pe scaun, și la urmă eu am făcut o calificare, sunt lăcătuș‑trasator, apoi am fost secretară la serviciul Investiţii U.C.M.R. Da, și eu m‑am ridicat așa, am avut multă voinţă și nu m‑am lăsat să fiu chiar nimic în viaţă.

Sunt foarte mulţi care sunt mai în vârstă ca mine și ar putea să spună chiar mai mult. Dar ce mai poţi să spui când foarte multe lucruri s‑au epuizat, e foarte multă vreme de‑atunci, vă daţi seama, din ?40. Din ?39 a început tam‑tam‑ul, în ?40 ne‑au luat și ne‑au dus la Oraviţa. Era interzis atunci, în Oraviţa, ca de la ora șase seara să nu mai fii pe stradă, să fii prins pe stradă. (Pentru toată lumea?)Numai pentru noi, pentru evreii care am fost deportaţi, din judeţul nostru, adică din Reșiţa. Multe familii eram noi, și din Bocșa și Herculane, Caransebeș. Când am fost atuncea de am dormit în Anina, acolo, în pădure, erau lupte de stradă, nu știu ce... au intrat SS‑iștii, ţi‑era teamă. Au mai fost și oameni împușcaţi. Noi am ajuns până la Bozovici, acolo am stat noi. Tot tânără am fost eu, nu‑mi aduc aminte, să fi avut 15‑16 ani. Am plecat și ne‑am refugiat la Lugoj. Acolo a fost cea mai mare lovitură, că noi am urcat în tren toţi și pe urmă a sunat alarma, toată lumea s‑a dat jos din tren, hărmălaie multă, oamenii aproape se călcau în picioare, frică că te bombardează. Pe urmă trenul a plecat, noi copiii cu mama ne‑am urcat în tren, tată‑meu a rămas jos. Nici n‑am mai știut de el câteva zile, până a ajuns și el unde eram noi la Lugoj, că se știa unde mergem. Acolo ne‑au cazat într‑o cameră, cred că eram... nu știu, să nu exagerez, dar eram foarte mulţi, nu știu dacă nu eram și două sute de persoane într‑un fel de magazie sau ce era. Se dormea pe masă, se dormea pe unde s‑a putut, pe jos, peste tot. Și atunci, mai târziu, ne‑am găsit o locuinţă undeva și acolo am rămas o perioadă, în Lugoj. N‑aș putea să vă spun, am stat noi acolo vreun an sau am stat mai puţin. Eu nu mi‑am notat treburile astea și azi regret, pentru că eu puteam să fi făcut un jurnal, dar viaţa era așa de stresantă că ? cum vă spun ? clipele urâte... nimeni n‑a vrut să‑și le aducă aminte.

Peste tot trebuia să stai la rând. Era chiar război, nu ? Deci asta a fost în o mie nouă sute patruzeci și... patruzeci și... cinci, deci... în 1944 spre ?45, pentru că atuncea se retrăgeau ăștia, SS‑iștii, și intrau rușii. Deci, cum am spus, erau lupte de stradă și era urâtă treaba ; unii din ruși se purtau urât, adică cu populaţia așa, în general. Ei erau porniţi atuncea și erau foarte nervoși, deci n‑a fost plăcut, treaba asta n‑a fost plăcută deloc... pentru nimenea, nu doar de familia mea vorbesc, în general.

Când ne‑am întors aicea, în Reșiţa, am spus că locuinţă n‑am mai avut, că nu puteai să te mai bagi într‑o locuinţă goală, cu nimic înăuntru. Fratele meu atuncea s‑a angajat. Bine, el a fost tâmplar, la Hala Nouă, cum era atunci. De‑acolo, fiind foarte isteţ și descurcăreţ, cineva i‑a propus să facă serală și să fie angajat la Securitate ca ofiţer. Și atuncea sigur că el, având funcţia asta, atunci pe bună dreptate, justificând ce ni s‑a întâmplat, a primit aprobare și ne‑a făcut mobilă ? cea din bucătărie o mai am și acuma ? deci are 59 de ani, adică nu, 55, pardon, să nu greșesc. Aia n‑am schimbat‑o. Lucrurile celelalte care tot prin el le‑am avut, alea le‑am schimbat, însă de bucătărie n‑am vrut să mă despart. Atuncea sigur că le‑am plătit în rate, nu era problemă, că asta a trebuit să faci și, bineînţeles, atunci, o perioadă, el nu a fost însurat, a fost acasă cu noi, adică cu mine, cum s‑ar zice, cu părinţii mei și surorile mele, care apoi s‑au căsătorit.

Sărbătorile... unele erau foarte frumoase. Noi avem Hanuca, avem Pesah, avem multe altele, cum să spun, Anul Nou, la care noi numă­răm deja 5700 și nu știu cât. Mă rog... am calendarul, pot să spun cu exactitate. Și mai sunt... cum îi Ziua Morţilor, cum aveţi și dumneavoastră, și asta se ţine și sunt multe, multe... Avem și noi Crăciunul și, cum v‑am spus, Anul Nou, pe toate le sărbătorim, dar mai mult ne întrunim. Dar cea mai frumoasă sărbătoare, care mi‑a plăcut întotdeauna cel mai mult în tinereţea mea, a fost Pesahul. E sărbătoarea de Paște. Atuncea sigur noi servim maţa, care ne vine nouă din Israel și care întotdeauna de acolo a venit. Pentru mine e cel mai frumos. Atunci ne întrunim cu toţii în sinagogă, noi toţi ăi care am mai rămas, deci de fiecare dată cine a mai rămas, cu timpul tot mai puţini, tot mai puţini... Ăsta e firul vieţii și nimeni nu se opune. Tatăl meu a fost ca un fel de cantor. El a știut foarte bine și făcea rugăciuni și ce voce frumoasă avea tata ! Noi copiii nu semănăm cu el, Dumnezeu să‑l ierte ! Și așa era atuncea, și nu știu dacă și astăzi se mai practică, că în sinagogă nu se face așa ceva, dar acasă se făcea. Pitulam mateșul ăla de care vă spun, care se mănâncă șapte zile în loc de pâine. Maţa ? respectiv tatăl meu o pitula și cine din fraţi, copii, a găsit‑o pe unde a pus‑o el, ăla avea voie să‑și dorească ceva și tatăl ne punea să ne îndeplinească dorinţa. Pentru asta mie mi‑a rămas chestia asta în suflet și m‑am bucurat foarte mult. Atuncea când evreii au trecut Marea Roșie și n‑au avut ce mânca, s‑au rugat și, mă rog, a plouat făină și nu mai știu eu câte... (Mană!)Da ! Și pe urmă a ieșit soarele și, mă rog, asta‑i maţa asta, care s‑a format de la sine. Acuma sigur că se face numai în Israel, nu se face niciunde în altă ţară și din Israel se transportă în toată lumea asta pentru evrei, pentru sinagogi, și fiecare își comandă vin roșu și... ce ţine de sărbă­toarea respectivă și acuma la noi în templul nostru, în sinagoga noastră, se sărbătorește ; și invitaţi străini sunt și de pretutindeni.