Pe acest domn, Anton Gorcea, l-am regăsit şi într-o întâmplare pe care mi-a povestit-o bunica mea, Rariţa Creţu. Era în timpul evacuării, în anul 1944, când o parte din familiile din Pârteştii de Sus au fost nevoite să plece în zona Siretului, în localitatea Călineşti. Bunicul bunicii mele, Jucan Neculai, oier fiind,  s-a stabilit cu familia în Siminicea. Au plecat de acasă, din Pârteşti, cu oile şi cu căruţele încărcate. N-au putut lua mare lucru, atât cât a încăput în căruţe. Tatăl bunicii mele, Creţu Zaharie, era crescător de albine şi a lăsat acasă câţiva stupi. În apropierea casei era o magazie în care au depozitat lână, cânepă, ţoluri, perne, tot ce nu au putut lua cu ei în evacuare.
Soldaţii ruşi au făcut foc pentru ca fumul să alunge albinele şi ei să poată lua miere. Focul nesupravegheat a ajuns la magazie, apoi la casă şi la grajd. A ars toată gospodăria lor şi alte şase gospodării din vecinătate.
La întoarcerea din evacuare, în septembrie 1944, oamenii au găsit cenuşă în locul caselor şi s-au mutat fiecare pe la rude sau în case pustii, până când aveau să-şi reconstruiască casele.
Această întâmplare nefericită a fost povestită de Grigore a Onichii, un bătrân care a fost lăsat acasă să aibă grijă de gospodărie.
Toate gospodăriile arse au fost reconstruite cu ajutorul lui Anton Gorcea. Acesta  a ajutat oamenii cu bani, aprobări pentru lemn, vite şi alte ajutoare (1946-1947). În vremea aceea Anton Gorcea era deputat de ţară din partea Partidului Ţărănist.
Înainte de plecarea în evacuare, bunica mea, Rariţa, urmase doi ani la Colegiul de fete din Câmpulung Moldovenesc. La întoarcere, găsind totul scrum, tatăl ei n-a mai vrut s-o lase la şcoală, motivul fiind lipsa banilor. Bunica s-a încăpăţânat să se întoarcă la Câmpulung datorită faptului că toată gospodăria şi  pământul  era pe numele bunicilor ei şi nu al părinţilor, a avut dreptul să dea examen pentru obţinerea bursei, examen pe care l-a promovat. A reuşit astfel să se întreţină un an singură la şcoală, plătind taxa de studii care era pe vremea aceea, cam 7000 lei (cât o vacă bună) şi celelalte cheltuieli. Bunica îşi aminteşte că după război, şcolile fiind evacuate, anul şcolar a început mult mai târziu, înainte de Crăciun. Deoarece podurile erau distruse în urma războiului şi nu existau mijloace de transport, a dus-o tatăl ei la Câmpulung cu căruţa, convinşi fiind că nu vor mai avea vacanţă de sărbătorile de iarnă. În ciuda acestui fapt copiii au primit vacanţă şi neavând cum să-şi anunţe părinţii, s-au hotărât împreună cu alte fete şi băieţi din sat să se întoarcă pe jos de la Câmpulung la Pârteştii de Sus, încurajaţi fiind şi de faptul că era o iarnă blândă, fără zăpadă. Pe drum au fost nevoiţi să se ascundă de câteva ori prin nişte lunci de frica convoiului de soldaţi ruşi şi prizonieri care trecea.  [pag. 122-124]