O personalitate  a exilului nostru,  puţin cunoscută astăzi în România, care şi-a dăruit energia şi talentul pentru cunoaşterea valorilor româneşti autentice, a fost câmpulungeanul Aurel Răuţă. Prin data naşterii sale, el aparţine strălucitei generaţii interbelice, secerată la jumătatea drumului de un destin potrivnic. Sub tăvălugul istoriei, o parte a acestei generaţii a fost nevoită să suporte, în ţară, silniciile unei existenţe în afara normalităţii; o altă parte s-a izbăvit prin exil. Printre cei care au fost nevoiţi să urmeze calea aspră a despărţirii forţate de ţara lor s-a numărat şi profesorul Aurel Răuţă.

Născut în Câmpulung-Muscel, la 12 februarie 1912, Aurel Răuţă absolveşte în 1930 cursurile Liceului „Dinicu Golescu“, după care urmează Institutul Agronomic din Bucureşti, ieşind inginer agronom. La început lucrează la Institutul de Cercetări Agronomice şi devine asistent al marelui profesor Gh. Ionescu-Siseşti. Director de personal în Ministerul Agriculturii, apoi consilier la Institutul Naţional al Cooperaţiei, Aurel Răuţă părăseşte pentru totdeauna România în tulburele an 1941. Se stabileşte o perioadă în Germania, unde trece un doctorat la Dahlem Institut; între 1942 şi 1944 stă în Italia, iar de aici pleacă în Spania, ţară în care a rămas definitiv. Aici, învăţând spaniola, îşi ia licenţa în litere şi este profesor de filologie romanică la Universitatea din Salamanca până la sfârşitul carierei.
 

Profesor la Universitatea din Salamanca (Spania)

Încă din primii ani ai exilului, activitatea profesorului este una dintre cele mai prodigioase. Abia sosit în Spania, redactează şi publică un manual de mare utilitate pentru lumea hispanică, Gramatica rumana (1947), carte care va cunoaşte trei ediţii. De numele şi strădaniile lui se leagă înfiinţarea „Asociaţiei Hispano-Române“ din Salamanca, unde apar numeroase cărţi, atât în limba spaniolă, contribuind la cunoaşterea în Occident a unor valoroase opere româneşti, cât şi în limba română, pentru folosul conaţionalilor din afara hotarelor ţării. La editura acestei asociaţii profesorul publică în 1950 o ediţie critică (prima din exil) a poeziilor lui Mihai Eminescu şi traducerea în limba spaniolă a unor piese ale lui I. L. Caragiale. Tot aici văd lumina tiparului Dicţionarul spaniol-român şi volumul intitulat Antologia poeziei populare româneşti, în care Luis Cortes şi Aurel Răuţă prezintă în original şi în traducere spaniolă poezii din tezaurul folcloric românesc.

La seminarul de limbă română de la Universitatea din Salamanca, din iniţiativa lui Aurel Răuţă, ţin conferinţe scriitorul Vintilă Horia, laureat al prestigiosului Premiu Goncourt, şi lingvistul Eugen Coşeriu, Doctor Honoris Causa al multor universităţi din lume. În luna octombrie a anului 1966 profesorul organizează la aceeaşi universitate spaniolă cel de-al X-lea congres al „Societăţii Academice Române“ cu tema „Romanitate, hispanitate, românitate“, la care participă, printre alţii, Mircea Eliade, Ion Raţiu şi monseniorul Octavian Bârlea.

În anul 1983, tot din iniţiativa lui Aurel Răuţă, ia fiinţă „Fundaţia Cultură Română“ din Madrid, care numără printre întemeietori pe Vintilă Horia, Radu Enescu, Alexandru Gregorian şi monseniorul Alexandru Mircea. „Fundaţia“ s-a dorit o replică la adresa mistificărilor făcute de propaganda regimului comunist din România. La sfârşitul aceluiaşi an, în luna decembrie, „Fundaţia“ organizează la Paris un simpozion cu tema „Românii între Apus şi Răsărit“, iar în luna iulie 1984 o altă reuniune intitulată „Ortodoxia şi Apusul“.

Organizator al centenarului „Mihai Eminescu” (Paris, 1989)

Centenarul lui Mihai Eminescu, organizat între 16 şi 18 iunie 1989 la Paris de către „Fundaţia Culturală Română“ din Madrid, a fost momentul de vârf al carierei lui Aurel Răuţă. Acest simpozion, la care au participat nouă asociaţii româneşti ale diasporei, este considerat de scriitorul Vintilă Horia drept „cel mai important eveniment din viaţa exilului“. Mărturia lui Aurel Răuţă, cuprinsă în „Cuvântul înainte“ care deschide volumul omagial Mihai Eminescu, poate fi revelatoare pentru contribuţia profesorului: „Cu un an înainte de comemorare, adică încă din 1988, prin anunţuri înserate în ziarele şi revistele din exil, am comunicat românilor hotărârea Fundaţiei Culturale din Madrid de a comemora acest Centenar al morţii marelui nostru Poet cu toată măreţia şi demnitatea de care voiam şi puteam să dăm dovadă. Nu a fost lucru uşor. Prima mea deplasare la Paris, pentru a începe pregătirile, a avut loc la începutul anului 1988. Trebuie să mărturisesc că propunerea mea a fost atât de favorabil primită încă din primul moment, încât s-a şi constituit grupul de organizare din care au făcut parte Paul Barbăneagră, George Ciorăscu, Nicu Caranica, Theodor Cazaban, Silvia Bădescu, Monica Lovinescu, Virgil Ierunca, Emil Cioran, Radu Enescu, Ioana Brătianu, Nicolae Balotă, Ion Vlad, Horia Stamatu, Octavian Vuia, George Bălan, L. M. Arcade, Marin Tarangul, Cicerone Poghirc, Alexandru Ghica, Mihai Mărculescu, Ionel Jianu, Pavel Chihaia, Adolf Armbruster, G. Caragiani, John Halmaghi şi alţii, care s-au adunat de cel puţin de patru ori până când s-a definitivat programul vorbitorilor şi, mai ales, temele alese.“

„Centenarul Mihai Eminescu”, organizat prin strădania şi cu substanţialul aport financiar al lui Aurel Răuţă, a fost marcat de un act cu o mare valoare simbolică: amplasarea statuii lui Mihai Eminescu, o capodoperă a sculptorului Ion Vlad, lângă Biserica Românească din Paris. Statuia îl reprezintă pe poet ţinând în mână textul poeziei "Odă (în metru antic)". Contribuţia lui Aurel Răuţă la aşezarea unei efigii a marelui nostru poet în chiar centrul capitalei franceze o aflăm şi din mărturisirea profesorului: 

„Într-o zi din luna septembrie 1988, George Ciorănescu îmi telefona de la München, unde locuia, că el cunoaşte un sculptor român, Ion Vlad, care în atelierul său de la Nisa avea o statuie în ghips a Poetului Mihai Eminescu şi că poate ar fi cazul să o vedem şi să o cumpărăm pentru a o dărui Parisului, o dată cu comemorarea pe care o pregăteam.

Fără să stau prea mult pe gânduri, i-am răspuns că eram de părere că trebuia să mergem neîntârziat la Nisa, să vedem statuia şi să luăm o hotărâre. Am fost la Nisa însoţit de către George Ciorănescu, Ileana Cotrubaş şi soţul ei. Statuia ne-a plăcut, am hotărât să cerem lui Ion Vlad să termine grabnic cu cizelatul, să o ducă la Carrara în Italia, să o toarne în bronz – statuia are doi metri – şi, după cum ştie toată lumea, această iniţiativă a fost încoronată de succes, căci statuia a fost dezvelită la Paris şi dăruită primăriei Oraşului-Lumină. Primăria a onorat darul. Au transformat toată intrarea din faţa Bisericii Româneşti, au plantat arbori, iar statuia au situat-o la dreapta străzii «Rue des Écoles», acolo unde se află şi statuile celor mai iluştri fii ai Franţei şi Europei.“

„… O punte de înţelegere

între lumea din ţară şi noi, cei din exil.”

O ultimă mare înfăptuire pentru Aurel Răuţă este simpozionul de la Paris, din 20-23 mai 1994, cu tema „Exilul românesc: identitate şi conştiinţă istorică“. Acest simpozion organizat, în principal, de „Fundaţia Culturală Română“ din Madrid şi „Institutul Român“ din Freiburg (Germania), şi-a propus să evoce trăsăturile exilului românesc, realizările lui şi lupta pentru apărarea valorilor naţionale. Printre participanţi s-au numărat: Monica Lovinescu, Virgil Ierunca, Pavel Chihaia, Alexandru Ciorănescu, Cicerone Poghirc, Sanda Stolojan, Theodor Cazaban, Antonia Constantinescu, L. M. Arcade, Nicolae Stroescu-Stânişoară, Bujor Nedelcovici, Ion Varlam, Matei Cazacu, Basarab Nicolescu, Ion Ioanid, George Banu, Camilian Demetrescu, Paul Barbăneagră şi alţii.

Pentru prima dată la un mare simpozion al exilului românesc au putut veni şi cei care au rămas în ţară în timpul regimului comunist şi au străbătut aici lungul drum al Golgotei; printre ei, Corneliu Coposu, Doina Cornea, Alexandru Paleologu, Marcel Petrişor, Banu Rădulescu. Profesorul Aurel Răuţă, generosul sponsor, cel care a prezidat dialogul, declara atunci, între altele: „În această sesiune urmărim să găsim o punte de înţelegere între lumea din ţară şi noi, cei din exil. Am văzut, deja, că limbajul ne este comun, că problemele pe care ni le punem pentru a salva ţara de comunism ne sunt comune. Este un prim pas important ce face posibilă ulterior şi găsirea soluţiilor“. Sunt cuvinte ce ar putea fi considerate ca emblematice pentru Aurel Răuţă, cel care s-a preocupat întreaga viaţă, din exil, cu înţelepciune şi răspundere, de soarta ţării sale. Simpozionul de la Paris a fost cântecul lui de lebădă. Se va stinge, un an mai târziu, la Madrid, în noaptea de 13 iunie 1995.

(Capitol din volumul Muscelul. Mărturii în timp, de Adrian Săvoiu)