Acest Carnet intim cu însemnări dintr-o perioadă extrem de interesantă - 1913-1918 - a fost scris de Arabella Yarka în limba franceză și editat de ea ca atare în 1937. Fără nici un ecou. Autoarea ar fi rămas astfel, poate definitiv, sub lespedea uitării, dacă fericita inspirație a Editurii Compania n-ar fi readus-o în actualitate, în traducerea doamnei Denisa Toma, oferindu-ne revelația uneia dintre figurile cele mai eclatante din peisajul memorialisticii românești. În Prefața "carnetului", care este, de fapt, un volum dens de 270 de pagini, marcantul genealogist Mihai Dem. Sturdza reconstituie în detaliu ascendența familiei Yarka (uneori Iarca), inclusiv alianțele. Voi reține pentru comentariul de față doar amănuntul, pe cât de esențial, pe atât de curios, că Arabella, născută în 1888, a fost în familia Yarka un copil adoptat. Gest cu atât mai frumos, cu cât mama sa era o vieneză cu care tatăl ei natural, Scarlat Yarka, avusese o relație pasageră. Zic că e un amănunt curios, pentru că Arabella, acceptată firesc și asimilată perfect în familia Yarka, se considera "pe jumătate austriacă", manifestându-se în același timp ca o ferventă, dar foarte lucidă și critică patrioată româncă. Prin poziția socială a familiei, devine un fel de copil teribil al high life-ului bucureștean, cu acces în marile familii, la toate reuniunile mondene și artistice, până în anturajul familiei regale. Primește educația de rigoare în acest mediu, călătorește mult și, în general, a avut o "tinerețe agitată", cum singură spune. Nu e de mirare, întrucât, temperamental, ea ține mai curând de Les Années folles decât de La Belle Époque. În ciuda educației predominant francofone din Vechiul Regat, preferințele ei merg spre lumea anglo-saxonă și americani, ceea ce, conjugat cu propensiunea spre aventură, îi aduce reputația de imposibilă, răsfățată, excentrică. "Mentalitatea americană - recunoaște ea - pe care îmi place mult s-o pun în practică, îmi joacă adesea renghiuri - mai cu seama în România." Oricând capabilă de gesturi insolite, n-a fost desigur o prezență comodă. Dar, cel puțin din perspectiva noastră, nicidecum dezagreabilă. Dimpotrivă, imaginea care rămâne după lectura "carnetului", ținut mereu "sub cheie", e cea a unei creaturi simpatice, "blondă", "subțire și sportivă", pasionată de călărie și "automobil", nonconformistă cât cuprinde, cu un inflexibil simț al dreptății, generoasă și cu o inepuizabilă disponibilitate pentru altruismul extrem, fără de care n-ar fi rezistat cu voioșie, ca simplă infirmieră voluntară, în lumea crâncenă a spitalelor de campanie. Una dintre acele ființe care se comportă cu același firesc la balul de la Palat ori asistând o amputare fără anestezie dintr-un spital improvizat.

Prima parte a însemnărilor e marcată de stilul specific "fetelor în floare" : exaltat, romanțios, garnisit din belșug cu semnele exclamării. Ar fi greu digerabil, de n-ar fi cât se poate de interesant prin ce spune. Se află aici o bună parte din tinerețea sa ?agitată?, culminând cu un coup de foudre pentru Carol, fiul dramaturgului Alexandru Davila. Junele sărac, în care fata cu tentantă zestre vede "un zeu antic în frac", e seducător și pasional, dar, totodată, cartofor și hahaleră. Nunta lor, evocată de Arabella în toate detaliile, a constituit un subiect copios pentru Claymoor și, prin valoarea sa documentară asupra vieții mondene bucureștene de Belle Époque, rămâne una dintre paginile proeminente ale acestui jurnal. Mariajul însă va fi dificil și capricios. Ea se simte tot mai neglijată, vede în Cazinoul din Constanța și în Automobil Clubul din București niște locante ale pierzaniei - "vulgaritate, hidoșenie, murdărie" - și îi face "scene infernale" lui Carol când apare acasă spre zori. Totuși îl iubește constant, când cu tandrețe, când exasperată, în timp ce viața lor conjugală se consumă între extreme, de la altercații violente, la puseuri de febricitant amor aparent mutual. Peste tot în aceste relatări răzbate, de cele mai multe ori în expresii savuroase, temperamentul ei insubordonabil. Când, bunăoară, Carol, "ocupat" foarte, o plantează la Techirghiol, lăsând-o și fără "automobil", Arabella se răzvrătește în felul ei : "Cât despre băile în această mocirlă neagră și împuțită, într-o cadă slinoasă, am să le înlocuiesc cu plăcute băi în marea îmbibată de nemărginire și lumină [?] Am să mă mulțumesc să mă așez nu pe plaja de la Techirghiol, unde fojgăie o mulțime zgomotoasă și respingătoare, ci la piciorul falezei [?] în plin câmp, ceva mai încolo de această îngrozitoare mică stațiune balneară."

Pe întinse segmente, jurnalul acesta dobândește, prin extensie, detaliere și apetit narativ, alura unui roman de epocă. În același timp, devine tot mai evidentă maturizarea, inclusiv stilistică, a autoarei. E, cred, o evoluție determinată și de precipitarea și agravarea evenimentelor. Perspectiva războiului e tot mai neliniștitoare, iar societatea românească se divizează. Deși nu ezită niciodată să-și proclame cu mândrie originea austriacă, Arabella se afirmă în orice ocazie ca o ferventă antantofilă. E de presupus că dl Lucian Boia n-a avut posibilitatea să cunoască aceste însemnări cât a elaborat "Germanofilii" -, dar mărturia rezolută și direct implicată a Arabellei vine să confirme argumentele cu care d-sa spulberă iluzia unității în jurul ?idealului național?. Arabella e adepta celor două mituri semnalate de Lucian Boia ca determinante în opțiunea României : Franța care trebuie ajutată ("Franța ne cheamă...") și Transilvania care trebuie cucerită. Când Carol, mobilizat, pleacă la regimentul lui, ea se vede nevoită să-și asume administrarea moșiei de la Preajba. Locul îi e nesuferit, anost, lipsit de peisaj, rudimentar, cu țărani și țigani hoți și insolenți, dar ea, de acum "conița Ara", se ia în serios ca în tot ce face, ducând lucrurile la capăt chiar și în ipostaza aceasta de "gentlewoman farmer": "[...] mă trezesc în fiecare dimineață la cinci, dau o raită călare, inspectez toată moșia. Merg pe urmă cu automobilul în toate orașele astea, unde mă ocup de vânzări și de încasări, de tot soiul de lucruri din care nu pricep nimic." Adieri bovarice o vizitează însă în răstimpuri, amintindu-i "casele englezești înconjurate de parcuri îngrijite, cu mușchi și gazon..." etc. etc. și atunci recurge la năvalnice cavalcade terapeutice, solitare, cu părul în vânt, peste întinderile plane și pustii. E o etapă critică pentru ea, din care se poate spune că a salvat-o războiul. Evenimentele au readus-o în tumultul social, unde se simțea în elementul ei, ajutând-o să-și  marginalizeze deziluziile și să-și descarce energiile. Afirmația că nu se teme de moarte e recurentă în aceste pagini. Se teme, zice, numai de suferința fizică. Acesta e, poate, și resortul intim care-i determină devoțiunea exemplară cu care se dedică alinării suferinței din clipa când încep să vină primele valuri de răniți. Și când, angajată ca infirmieră voluntară la spitalul Filantropia, oripilată întâi de condițiile de acolo, se adaptează, parvenind rapid la un echilibru salutar : "Dimineața, munca la spital, extenuantă și tragică, e, rând pe rând interesantă, exaltantă și deprimantă. În rest, meditație și desfătare în cochetul meu parter mobilat în stil oriental. Câteva prietene vin să trăncănească, să zdrăngăne la pian sau să bârfească alte prietene... absente." Când, însă, se dezlănțuie isteria refugiului, lucrurile se schimbă radical. Inițial era hotărâtă să rămână și îi ironizează pe medicul șef și pe Cella Delavrancea, infirmieră ca și ea, care ?au tulit-o la prima alarmă.? Dar în ceasul al doisprezecelea se decide totuși și ea să plece, de teamă să nu rămână despărțită de Carol. Și pornește însoțită doar de "Ionică, rândașul meu, un nătărău de vreo 16 ani."

Ceea ce urmează, a doua jumătate a "carnetului", e o adevărată epopee a refugiului. Relatarea e făcută de acum cu o mână sigură de prozator, într-un stil pregnant, sugestiv și spiritual : "Ionuț ținea frâiele, iar eu, biciul, de teamă să nu abuzeze de el. Cei trei căluți ai noștri sunt costelivi, unul nu seamănă cu altul și stau rău în hamuri. Harnașamentul se compune mai mult din sfoară și din sârmă. Căluții înaintează anevoie, în trap scurt, par anchilozați, ca bolnavii de gută. Pe drum e un frig câinos. Vântul aspru trece prin costumul meu prea subțire și ridicol, prea elegant. (Nu știu de ce m-am îmbrăcat de dimineață de parcă aș fi plecat într-o călătorie cu Orient-Expresul.)" Drumul până la Botoșani, unde sosită mai demult, o aștepta mama adoptivă, a durat șase săptămâni (!), plin de peripeții și întâmplări halucinante. Dar peste tot întâlnește rubedenii, prieteni, cunoscuți sau, pur și simplu, oameni de treabă, care o scot din impas. Nu-i vorbă, se știe descurca și singură. Cu un aplomb siderant, obține cam tot ce vrea, inclusiv de la mai marii oștirii, Văitoianu, Averescu, până și permisiunea, pentru ea exaltantă, de a petrece un răstimp cu Carol, în bivuacul lui de pe linia frontului. Pentru ca, în cele din urmă să dobândească și aprobarea de a lucra în spitalul de campanie din Onești, într-o echipă cu medici din misiunea militară franceză. Într-o atmosferă de groază și muncă extenuantă, se susțin cu toții prin camaraderie și voioase flirturi, asumându-și viața în stil carpe diem. La 14 iunie 1917, scrie : "Firea mea frivolă își reintră în drepturi. Sunt veselă, sunt în elementul meu : doi băieți drăguți au o slăbiciune pentru mine ! Era de așteptat ca în jurul unei femei care trăiește singură printre atâția militari, să se creeze o atmosferă de flirt, de tandră idilă." Și apoi, peste o lună : "Tot timpul [...] uriașa scară a vibrațiilor ce merg de la cea mai înfocată dragoste de viață la acceptarea lucidă a morții. De aceea, nici opreliști, nici prejudecăți, nici căințe ... vrem doar să ne bucurăm din plin de clipa trecătoare." Cam tot așa trebuie să fi decurs viața și în "celebrul" spital de campanie de la Coțofenești, unde tot "doamnele române" asigurau asistența medicală, trăindu-și totodată clipa. La un moment dat, Arabella e detașată cu o "echipă de sprijin" pentru colegii de acolo, excedați de surmenaj și dizenterie. Nu-i prea place atmosfera : "[...] o oarecare fandoseală și prea multă lume. Cancanuri, intrigi mărunte. N-am băgat de seamă însă nimic nepermis..." Precizarea din urmă e consecutivă atacurilor dezlănțuite de "germanofilii" din București, id est de socialiști, prin D. D. Pătrășcanu, împotriva "lucrurilor abominabile" care s-ar petrece la Coțofenești. Arabella e singura care ia atitudine într-un articol prin care-și apără colegele/colegii și pe care-l predă la "Neamul românesc". Dar N. Iorga i-l refuză, invocând eternul motiv al neamului românesc : nu e momentul. Iar ea comentează : "În țara asta nu poți să faci nimic. Uitând că sunt femeie, am socotit că e de datoria mea să mă lupt ca să le apăr pe unele semene ale mele atacate mârșav, în  timp ce soții lor, frații, tații nu scot o vorbă... Nici o pagubă ! Să nu ne mai gândim la asta."

Când află condițiile devastatoare ale Păcii de la București, din 7 mai 1918, Arabella izbucnește în plâns, ceea ce rar i se întâmplă, și se mărturisește cioranian avant la lettre : "[...] condițiile pe care ni le pun nemții M-AU FĂCUT SĂ PLÂNG, pe mine, care mă fac că nu-mi iubesc țara, pe mine care-mi critic neîncetat compatrioții." Și, după toate astea, rămâne cu singura, modesta dezamăgire "[...] că n-am primit o cât de mică decorație românească, pe când multe doamne, care n-au muncit mai mult decât mine, au obținut frumoase Cruci ``Regina Maria``. Așa că port cu și mai multă iubire și fără falsă modestie, medalia de argint de care Franța m-a socotit demnă."

În fine, ca un epilog al acestei prezentări, se cuvine spus că, din substanțiala Prefață a dlui Mihai Dim. Sturdza, aflăm că Arabella a divorțat prin 1924-25, că, după instaurarea "dictaturii proletariatului" frecventa talciocul pentru a putea supraviețui și că a murit singură și săracă, la 65 de ani. A fost incinerată, urna i-a fost depusă, probabil, în cavoul familiei, la Bellu, dar nimeni nu s-a mai ostenit să-i inscripționeze undeva acolo și numele ei. Precum ca să se împlinească strania premoniție notată la 7 octombrie 1913 : "Am însă convingerea că voi muri săracă și chinuită, fără copii sau prieteni care să mă regrete. Frumoasă perspectivă !" Ceea ce ar putea confirma bănuiala că, în anumite împrejurări, cuvântul poate provoca realitatea.

Savoarea acestei lecturi e întreținută de calitatea traducerii doamnei Denisa Toma, care reușește să păstreze spontaneitatea și toate nuanțele oralității cultivate ale originalului. Performanță la care se adaugă laborioasele și extrem de utilele note care întregesc documentar un excepțional tablou de epocă.