Y.L.   Domnule Rosetti, în prima parte a acestei ?causerie? vă invit să povestiți parcursul,  demn de un roman de aventuri, al plecării dvs. din țară și începutul exilului ...

 P.R.   Când au venit amenințările de guvern comunist eu eram licean.  Eram în clasa a VII-a de liceu, adică penultima. Și la liceul meu, care era liceul Cantemir, unul din cele mai bune din București pe atunci, directorul a fost înlocuit imediat, deja din ?45, cu un director comunist destul de fanatic. Și atunci un grup de vreo 5-6 din clasa noastră ne-am spus: ?  ?Hai să ne lepădăm de acest domn? care ne făcea mizerii mari,  ?hai să trecem 2 clase într-un an, clasa a VII-a și a VIII-a?. Deci, eram vreo 4, 5 dintre bunii elevi, care am urmat clasa a VIIa la liceu in timp ce pregăteam acasă clasa a VIII-a, cu profesori particulari.  Părinții noștri aveau încă mijloacele să facă asta,  am trecut examenele clasei a VIII-a la sfârșitul anului, am reușit cu toții și după aceea m-am prezentat la concursul Școlii Politehnice la Facultatea de Mine și Metalurgie. Și am reușit. A fost un fel de performanță în același an, dar eram foarte bun la matematică și la fizică. Am făcut primul an, doi ani și, când  am ajuns la sfârșitul anului 2 au început dificultățile fiindcă s-a creat ceva care cred că se numea Uniunea Tineretului Studențesc, de fapt era o asociație comunistă de studenți la care am refuzat să aderez, și au început mizeriile. Trec peste detalii, multe detalii plicticoase,  între altele, ca să poți trece în anul următor, trebuia să faci o? se chema o practică  industrială. Și fără această practică, chiar dacă aveai toate examenele trecute, nu puteai să intri în anul următor. Ei bine,  mi-au refuzat-o, fiindcă cei care hotărau repartizarea acestei practici erau deja Sindicatul și nu mai știu ce? organizații sau asociații comuniste. Mi-a fost refuzată trecerea anului, pur și simplu, pentru că nu eram membru al acelei Uniuni a Tineretului Studențesc  -- nu întrebuințau cuvântul comunist pe atunci. Mai rămăseseră însă și unele  structuri și profesori din vechiul regim, și am avut un profesor minunat, profesorul de geologie pe care îl chema Macovei, ilustru savant, de altfel, care mi-a organizat un stagiu, o practică pe ascuns, pe care am putut să o fac la niște mine în Transilvania, pe lângă Baia Mare. In felul acesta am putut tree în anul următor.  Dar de atunci lucrurile au devenit foarte grele, fiindcă au început să se intereseze de mine? au venit acasă niște milițieni, părinții mei mi-au spus că am fost căutat,  așa că am început să nu mai dorm acasă.  Mi-am spus: ? Nu mai pot să continui așa? trebuie să plec că nu se mai poate sta aici?, adică nu pot să-mi termin studiile. Și atunci am pus la punct cu doi prieteni  trecerea Dunării care a fost foarte complicată fiindcă nu ajungea să iei trenul să ajungi la Turnu Severin. Totul era supravegheat, și trenurile, și, mai cu seamă știam că Turnu Severin era împânzit de poliție politică care imediat ce coborai din  tren în gară te lua la ochi? Așa încât am pus la punct un întreg plan, mai întâi ne-am procurat o valiză cu fund dublu, apoi o mică barcă pneumatică pe care nu știu pe unde am descoperit-o  --erau niște resturi ale armatei germane--  ca să ne putem pune sacii, rucsacii, că nu voiam să ajungem dincolo goi. Însă nu trebuia ca această barcă să fie vizibilă dacă cumva ne căuta cineva,  de-asta am avut un fund dublu care ne-a și servit căci au fost la un moment dat niște milițieni pe parcurs care ne-au deschis valiza și nu au văzut nimic.  Mai întîi am luat trenul? am luat un tren de la București la Calafat care este în plin sud, deci partea Dunării care e spre Bulgaria,  aia nu putea să fie considerată dubioasă. De acolo am luat-o pe jos de-a lungul Dunării în susul curentului. Și am mers mai multe zile.  Planul pe care îl făcuserăm și care a eșuat era să trecem Dunărea pe moșia bunicului unuia din noi 3,  o moșie importantă pe malul Dunării, mai jos de Turnu Severin, în partea spre Iugoslavia. Am luat-o pe jos și cu căruțe.  Aveam un alibi când ne întrebau ăștia cu căruțele:  ?Da? unde mergeți așa?? Spuneam că am fost chemați la armată în Turnu Severin și că deci noi ne ducem la armată. Asta era alibiul. Ajunși nu departe de această moșie, ne-am ascuns în niște șanțuri și l-am trimes pe nepotul moșierului să se ducă la bunică-su să vedem cum să organizăm trecerea. După câteva ore s-a întors, ne-a găsit în șanțurile în care ne lăsase și cu o mutră disperată ne-a spus că nu e posibil.  Moșiile nu erau încă luate? asta era în octombrie ?48, dar a dat peste niște rude, care i-au spus: ?Ce faci aici, pleacă imediat că e plin de milițieni fiindcă au fost niște tineri care au încercat să treacă Dunărea de la noi, dar pe care noi nu-i cunoșteam, și de-atunci suntem înconjurați, ce faci, pleacă imediat?. Evident, amicul meu a plecat imediat iar planul nostru inițial a fost năruit. A trebuit repede să inventăm altceva și am luat-o în sus, spre Turnu Severin tot așa, cu căruțe, și pe jos. Noroc că aveam foarte bune hărți de stat major ale regiunii pe care le subtilizaserăm de la unchiul meu, generalul Rosetti. Avea foarte bune hărți militare, cred că erau 1:25 000, foarte detaliate. Și, deci, am ales alt loc unde trebuia să trecem,  era un loc în funcție de curentul Dunării, de lățimea fluviului? trebuia să fie un loc foarte lat, fiindcă altfel curentul era prea puternic. Și, în același timp, să fie destul de departe, în amonte față de insule  -- sunt niște ostroave pe Dunăre și nu vroiam să cădem peste aceste ostroave, care sunt toate teritorii românești--. Am calculat cu viteza? curentul, distanța care trebuia să o parcurgem și ne-am dat seama că din punctul ales nu puteam să nimerim în ostroave. In fine, ne-am ascuns în niște șanțuri, am așteptat noaptea și ne-am apropiat de Dunăre,  șanțurile alea erau la vreo 100 de metri. Am așteptat să treacă patrula căci era o patrulă de militari care trecea intr-una de-a lungul Dunării. Când a trecut, ne-am zis: ?Avem timp vreo 20 de minute ca să ne pregătim?.