Când am fost pe front, m-am rugat puterii dumnezeiesti (Milivoi Cacic, n. 1920)

?Când am fost pe front m-am rugat puterii dumnezeiesti"

– Ma numesc Cacic Milivoi, sunt preot ortodox sârb (vorbeste solemn, n.n.), m-am nascut în 2 decembrie 1920, în comuna Satu-Mare, judetul Arad, dar atuncea o fost Timis. Scoala primara, de sapte clase, am facut-o în comuna mea natala. Când am fost în clasa a cincea, deja am intrat în strana cu cantorii. Dupa ce am terminat cele sapte clase primare, am dat examen la liceul din Vârset. Acolo am reusit. Am fost sase insi la examen si am reusit doi insi. N-am mai facut la Vârset liceul, pentru ca a fost mutat la Kikinda Mare. Asa s-a chemat atuncea, acum se cheama Kikinda. Acolo am terminat patru clase de liceu. Am stat la internat. Am fost elev eminent si n-am platit internatul. Din România am fost sase insi la internatul acela. In clasa mea am fost trei elevi eminenti, unul traieste si acuma la Kikinda, iar celalalt, Tomis Uros, atuncea când o fost cu politica aia cu Tito, nu s-o înteles cu cei de acolo si o venit la noi în tara. Aicea o fost pus sub supraveghere si aicea o si murit.

Când am terminat liceul la Kikinda Mare, m-am înscris la un examen, la Sremschi Karlovti, unde am fost patru insi din România si am reusit numai eu singur. Ceilalti n-au reusit si au fost repartizati, la interventia episcopului din Novi Sad, unul la Britoli si altul la Sarajevo. Acolo am urmat patru ani de teologie, Seminarul teologic.

Când a început razboiul, în ?41, scoala n-a mai lucrat si eu am venit acasa. Asta era primavara. În 1942, pe 20 februarie, am fost încorporat de armata în contingentul 1942. Armata am facut-o la Târgu Ocna, Centrul 3 instructie. Dupa aceea am fost la Piatra Neamt si, de acolo, am fost la Inspectoratul Jandarmeriei din Iasi. De acolo am fost mutat aicea, la Timisoara, la Legiunea de Jandarmi si, dupa un scurt timp, am fost transferat la Unitatea Militara 6 Vânatori din Balti. Asta era o comuna de lânga Craiova, nu în Basarabia. Acolo am stat câteva luni si ne-o trimis pe front. Pe front, am fost în sudul Moldovei de astazi, al Basarabiei si de-acolo ne-au dus spre Don. Acolo am fost înconjurati. Eram împreuna cu armata germana, care s-o retras fara sa spuna comandantilor nostri. Au disparut dintr-o data. Armatele sovietice ne-o înconjurat si ne-o luat ca prizonieri. Am avut norocul asta pentru ca nu o vrut sa ne nimiceasca complet. Ne-o transferat ca prizonieri la Donbas, orasul Krematorsk, lagarul numarul 112, zona de lagar numarul 10. Acolo am fost translatorul lagarului un an si jumatate, fiindca cunosc cinci limbi, scris, citit, gramatica si tot ce trebe: sârba, româna, germana, rusa, iar maghiara numai conversatie. Cei care au fost în lagar de înaltime mai mare, saracii, n-au rezistat corporal, fiindca tifosul ne-o cosit.

Când, dupa un an si jumatate, am fost încarcati în vagoane, am crezut, toti cei saptezeci care am fost în vagon, ca ne duce spre Siberia. Dar nu ne-o dus spre Siberia ci, când am ajuns la Nepropetrovsk, le-am spus celor din vagon: ?Fiti linistiti, ca nu mergem spre Siberia, mergem spre tara noastra". Asa s-a întâmplat. De-acolo am fost eliberati la Focsani si-am venit acasa.

Dupa un scurt timp am venit la Episcopia noastra din Timisoara, Piata Unirii, numarul 4, unde o fost Protopopul Slobodan Kostici. Mi-o spus sa fiu prima data învatator, pentru ca învatatorii care au fost înainte au plecat pe front – dintre ei o murit multi si n-au mai fost învatatori. Era vorba sa nu mai activeze scolile sârbesti.

Atuncea am fost trimis la scoala primara din Divici. Acum e în judetul Caras-Severin, lânga Dunare. Acolo am stat un an scolar, apoi am fost mutat la Zlatita, la Bazias si, de-acolo, la Câmpia. În 1947, în luna august, m-am hirotonit si am fost preot la Turnu, judetul Arad, lânga granita. La Turnu am stat trei ani. De-acolo am fost mutat în comuna mea natala, Satu-Mare. De-acolo, atuncea, când o fost problema cu frontiera, a trebuit sa plec din comuna mea natala la Radna. Era în zona de granita. La mine s-a putut ajunge numai cu autorizatie de frontiera. Asa a fost atuncea. De la Radna am venit la Timisoara. Aicea am stat saptesprezece ani, ca sef la serviciul administrativ. De aici am cerut sa fiu mutat în comuna Diniasi si de-acolo am intrat în pensie. În Diniasi am stat paisprezece ani. Am venit aici la Timisoara ca pensionar si stau si acuma tot aici.

Servesc la Biserica ortodoxa sârba din Timisoara, Fabric, pentru ca, atunci când am fost pe front, m-am rugat puterii dumnezeiesti si am spus ca, pâna pot sa stau în picioare, o sa fac serviciile religioase. Sunt de unsprezece ani pensionar, dar si acuma fac serviciile bisericesti. Înlocuiesc pe oricare preot care, din cauza bolii sau din alte motive, pleaca de la parohie. Eu sunt gata sa înlocuiesc întotdeauna pe fiecare si sa fac serviciile asa cum trebuie. Astazi ma simt bine, am numai un reumatism la picioare, pentru ca am petrecut iernile rusesti. Am petrecut câteva dimineti cu patruzeci si trei de grade sub zero. Rasareau trei sori. Am iesit din baraci numai ca sa vedem cum arata asta, când pe cer apar, rasar trei sori dimineata. Am avut noroc mare de doctorita care nu l-a lasat pe comandantul lagarului sa ne scoata la lucru, fiindca nici unul dintre noi, din partile astea ale Europei, n-am putut sa rezistam afara la frigul acela de patruzeci si trei de grade sub zero.

– Cum adica rasareau trei sori?

– Soarele adevarat era la mijloc si, de iuteala ce exista în atmosfera aceea, rasareau înca doi, asa, din aer. Tot o fost înghetat si de aceea era asa. Am iesit numai sa vedem cum e asta.

Pe front n-am luptat, fiindca, va spun, nemtii, când au pierdut la Stalingrad, au început sa se retraga si noi eram cu ei. Odata au disparut si am ramas noi prizonieri. În lagar, mâncarea o fost si n-o fost. Era înca razboi si asta s-a simtit asupra lagarului. Tifosul ne-o cosit, paduchi o fost, DTT n-o fost pe vremea aceea. Mâncam mâncare ruseasca, ciorba mai ales. Mâncare o fost, vorba ceea, numai sa duci sufletul, nu sa te saturi. Am trait asa? dar, va spun, rezistenta corporala n-o fost. Dar, totusi, o fost dintre noi oameni care-au rezistat, o fost mai mici de statura si o putut. Cei înalti nu, pentru ca n-a fost mâncare cum trebuie si corpul n-a rezistat la tifos. Acolo stateam în baraci, dar si în cladiri în care au fost fabrici. Noi reparam toate cladirile astea, ce au fost atacate de razboi, de pe unde-a trecut frontul. Acolo am stat si am reparat toate cladirile acelea. Am rezistat fiindca am fost câte doua sute într-o încapere mare. Unul lânga altul am dormit. N-o fost vorba de încalzire, da de unde. Si, totusi, aici, la Donbas, nu-i asa de frig cum e în partile alea, prin Siberia.

Am fost si la Moscova, cu politrucul lagarului. Ne-o dus pe sase insi la Moscova, asa, sa ne arate la astia care o stiut ruseste. Eu, fiind translatorul lagarului, m-o luat si pe mine. Moscova e ca si oricare oras, cu întindere mare. Am fost si la o biserica, l-am rugat pe politruc sa ma lase sa vad numai de la usa. O fost rusi în biserica, dar tineau asa, câte o lumânarica mica, altceva n-o avut.

Ca învatator am fost acolo în clisura Dunarii, cum spunem noi. Sunt comunele alea sârbesti: Bazias, Dinici.

Sa va spun cum am plecat pe front. Eu eram în regimentul 6 Vânatori. Dar înainte am fost într-o companie care a fost în cantonament la Bârca. Am stat acolo, în casele oamenilor. De-acolo am fost înregimentat în regimentul 6 Vânatori si am plecat pe front. Ne-o dus numai cu vagonul. În doua zile am plecat la Nistru. Dar n-o putut sa treaca peste el cu trenul, am mers pe barci dincolo. De-acolo ne-o luat mai departe, spre Don, cu camioanele. Am trecut prin Ucraina. Acolo este pamânt fain, roditor, însa nu se lucreaza ca la noi, mai ales ca în Banat. Am vorbit cu oamenii si, când le spuneam ca sunt din România, spuneau ca tare-i bogata România. Chiar unul, în lagar unde-am fost, la Krematorsk, acolo, când i-am spus ca sunt din România, m-o strâns asa si m-o ridicat în sus. Era o matahala de om si-am crezut ca da cu mine de? Era tânar, treizeci si sapte, treizeci si opt de ani. ?Spune, Milivoi Vilimirovici, asa-l chema pe tata, Vilimir, spune sa spun la toata lumea ca tare-i bogata România, ca cât am mers de la noi si-am trecut peste România si-am ajuns pâna în Germania, unde s-a terminat razboiul, numai în România m-am saturat si de mâncare, si de bautura ". O spus ca si poporul e asa?, daca o mers la cineva, i-o dat o bucatica, chiar mica, da? i-o dat. Dar, pe unde o mers, prin Ungaria, prin Austria, Cehoslovacia si partile alea, pâna o ajuns în Germania, n-a gasit asa oameni si asa popor cum e la noi, în România. Da, asta mi-o spus sa spun totdeauna la toata lumea. Si-asa va spun si aici acuma.

În lagar erau numai barbati. Am avut prieteni multi acolo. Tare-o tinut la mine, fiindca eram în contact cu toti. Erau acolo si din armata germana, maghiara, de când o cazut Budapesta. O fost si civili printre ei. Rusii, cum i-o prins, i-o adus asa, si pe civili i-o bagat acolo. Pe care l-o prins, l-o bagat si ala n-o mai iesit. Nu si-o pus problema ca o fost sau nu în armata, ca o fost sau n-o fost pe front, n-o contat, da-i bataie. Multa politica n-o fost, era politrucul, asta-i instructor politic, care-o fost Ivan Ivanovici Larionov. Comandantul lagarului o fost capitanul Petuhov. O fost om bun.

Într-o dimineata, era terminat razboiul, vine în baraca la mine unul din soldatii care ne pazeau si-mi spune sa ma duc la intrarea principala a lagarului. M-am gândit: ce-o fi acum? M-am dus acolo, era un ofiter de servici. Asta o fost în cancelaria de la intrare. Vizavi, la o masa, statea unu? asa. Si-mi spune comandantul: ?Milivoi Vilimirovici, spune-i lui sa vorbeasca, ca, daca nu vorbeste, nu primeste mâncare." Mi-o spus sa-i spun nemteste. Eu, când m-am uitat la el, imediat am stiut ca si asta o fost în lagar, undeva. I-am spus, dar el nici câr, nici mâr. Sta asa si nu vrea nici capul sa-l ridice, nu vrea nici sa se uite la mine, nu vrea sa scoata o vorba. Nici nu s-a miscat. Zice comandantul: ?Spune-i înca o data." Eu îi spun: ?Câteva cuvinte musai sa spui, de ce taci? Nu fi prost." El nimic absolut. Intra politrucul si zice: ?Spune-i ca daca nu vrea sa vorbeasca, îl omorâm." Ei or vrut ca el sa spuna câti insi o fost cu el când l-o prins si pe unde-o fugit. Asta o vrut ei sa stie.

– Era soldat?

– Nu, era prizonier neamt, ca si noi, om tânar, daca o avut pâna în treizeci de ani. Si nu vrea. ?Na, davai." Spune catre mine sa ies afara si sa astept în fata. Ei or vorbit cu comandantul garzii, ala s-o dus si o adus vreo patru, cinci soldati, cu arme cu tot. Mie mi-o spus sa-i spun la neamt sa iasa si sa se duca în fata la acesti soldati înarmati cu automate. Si-mi spune sa spun ca acuma îl duce la un zid si ca, daca nu vrea sa vorbeasca, îl omoara. El abia statea în picioare, dar nu scotea nici o vorba. Nici nu se uita la mine când îi spuneam. Îl duce în fata unei cladiri mari de-acolo si îl pune, întors spre soldati, în fata cladirii zidului. Si-mi spune sa-i spun: ?Vrei sa vorbesti sau nu?" si a dat ordin la soldati sa încarce armele. Politrucul scoate si el automatul lui. Dar el se uita în jos si nu vrea sa spuna nimic. Spune catre mine sa-l întorc cu fata spre zid. Si eu îi spun înca o data: ?Willst du nichts sagen?" (tr. ?Nu vrei sa spui nimic?", n.n.). N-a vrut sa spuna nimic. Atunci politrucul trage în sus putin peste capul lui. Si el de-acolo: ?Heil Hitler!" Când o spus asta, acum-am crezut ca o sa descarce toti armele în el. Dar nu, l-o înjurat de mama si-mi spune mie sa ma duc sa-l întorc si sa-i spun, tot asa, în germana, ca si ei au oameni care mor pentru Stalin. De-abia l-am întors, de-abia o stat în picioare. L-au dus înapoi în lagar, la gramada cu noi. Dupa un timp, ma întâlnesc cu el si mi-o spus ca o fost prins si dus în lagar. Mi-o mai spus ca, daca era la ei, la armata germana, precis îl omora pe unul care striga: ?Heil Stalin!", adica ?Traiasca Stalin!". ?Se vede ca rusii sunt, totusi, altfel", spune el. Asa o fost în legatura cu chestia asta. Nu l-o omorât, chiar daca o strigat: ?Heil Hitler!". Acolo am trait asa, vorba ceea, ca un ceas. Nimic nou, nimic vechi, aceeasi situatie.

– Cum a fost întoarcerea?

– Întoarcerea a fost asta: n-am stiut noi ca mergem acasa, am crezut ca ne duce acolo, unde-i mai mare nevoia de lucru, în Siberia. Totdeauna asa ne gândeam: ?Ne baga într-o noapte si ne duce." Când am ajuns la Cernauti, am spus ca mergem acasa. Apoi am ajuns la Focsani si gata. Era o bucurie? Ne-o dat asa, câte o hârtie, ca suntem eliberati, ca sa nu platim trenul. Acolo, la Focsani, am primit mâncare. Care-o avut semnul S.S., n-o fost eliberati. Armata germana era S.S. Lor le punea semnul pe piele cu ceva ascutit, un vârf de cutit sau ceva. Semnul o ramas. Ei n-au fost eliberati, o ramas acolo. De la Focsani am mers acasa, la Satu-Mare. De-acolo am venit aici, la Episcopia din Timisoara, sa vorbesc cu-ai nostri, ce sa fac. Prima data, asa cum v-am mai spus, am fost învatator. N-au fost învatatori, au cazut pe front. Au fost si învatatori din Iugoslavia.

– Cum v-ati cunoscut sotia?

– Eu eram la Bazias învatator si-a mea cucoana era învatatoare la Socol, în apropiere de Bazias. La Bazias am avut unsprezece elevi. Acuma nu stiu daca sunt patru, cinci copii. Populatia nu mai este atâta, au plecat multi. Da, la Socol am cunoscut-o. Atunci m-am uitat la ea ca mâtu-n lapte. Asa m-am uitat la ea. Eu mergeam des în comuna Socol, pentru ca acolo era piata si puteam sa-mi iau tot ce-mi trebuia. În Bazias am stat în cladirea manastirii. Acolo o fost o femeie, sotia celui care a avut grija de cladire, ea era ucraineanca si eu cu ea vorbeam ruseste. Ea m-o tinut asa, ca pe copilul ei, asa m-a tinut. Am mers la Socol la piata si acolo m-am cunoscut eu cu cucoana mea. Ea o avut înca doua surori mai mari ca ea, saracele, nu mai sunt în viata. Noi ne-am casatorit în februarie ?47, avem peste 50 de ani?, da.

– Vorbiti-mi despre familia dumneavoastra.

– Fratele meu, Mihai, care si astazi este în viata, e mai tânar ca mine cu trei ani. Si el e veteran de razboi ca si mine, însa n-a fost în lagar. A fost pâna în Cehoslovacia, Germania, cu armata noastra. El locuieste în comuna mea natala, are casa lui. Si eu am avut casa, dar am vândut-o.

Mosul meu, Rosici, e din Varias. A venit ginere în casa, la Satu-Mare, unde s-a nascut mama mea, Darinca. Parintii mamei mele, bunicii mei, au plecat în America. Ea o fost înca mica atunci. Si acolo a facut scoala primara, numai în engleza.

– Unde?

– În Cincinati. Au plecat acolo la lucru. Tata o mers, si el, de tânar, la Detroit. S-o dus sa câstige ceva acolo. Când o venit înapoi, s-o casatorit, m-am nascut eu si cu fratele si, dupa aia, s-o mai dus înca o data. La Detroit o lucrat, dar el o fumat? Si bunicul meu o fumat. Când s-o dus la Detroit, o lucrat la Ford. Si acolo i-o spus seful lui, adica boss, ca, daca fumeaza atâta, n-o sa poata sa-l plateasca prea mult. Si s-o lasat de tigara, ca sa primeasca banii. Si ei, parintii, când o vrut sa se înteleaga ceva, fara sa stim noi, fratele meu si cu mine, or vorbit numai în engleza. Si socotelile numai în engleza le faceau. Mama o facut acolo scoala primara. Ei s-au casatorit aicea, în România. Dupa ce au venit de acolo s-au cunoscut.

– Dumneavoastra n-ati învatat engleza?

– Nu, nu, nu mi-o placut, pentru ca una citesti, alta scrii si cu totul altceva vorbesti. Asta e engleza. În limba germana ?ei" se citeste ?ai" si ?ie", ?i", sunt câteva diferente, dar în engleza?

– Cum se numeau parintii dumneavoastra?

– Tata Velimir iar mama Darinca. Bunicul din partea mamei se numea Arsenie Rosici, iar bunica Zorca Rosici. Din partea tatalui, bunicul se numea Misa Cacic, iar bunica Marina.

– Cum se numeste sotia dumneavoastra?

– Angelca Cacic. În cartile ?Grünbuch", în timpul Austro-Ungariei, numele meu, Cacic, o fost asa: ?Kaczsicsty". Când o veni România aici, în Banat, mi-o pus Cacic si-o scurtat tot acolo. Am un extras de la cartea de nastere si acolo e Cacig, cu ?g" la urma. E gresit.

Dupa ce s-au casatorit parintii mei, tata o plecat înapoi în America si-o stat cinci ani acolo. In ?27 s-o întors, deci în ?22 o plecat. Dar prima data când o mers, o stat sapte ani. O fost si el în razboi, în primul, o ajuns pâna în Galitia, asta-i în sudul Poloniei. Da, da, o facut razboi si el.

– Cu ce s-a ocupat bunicul dumneavoastra în America?

– Lucra la o fabrica de tigari. Când o venit acasa, o cumparat un plat mare. Cultiva porumb si, printre rândurile de porumb, punea tutun. O avut cutitul lui pentru tutun si lemnul acela pe care taia, scândura aia. Tot o fost a lui, ceva special, si numai el o taiat. O avut un nepot la Bátánia, asta-i în Ungaria, si el de-acolo îi trimitea foitele de tigari. Asa un pachet, pe care l-a avut un an întreg pentru tigari. El nu cumpara tigari, nu, nu. Nu se suia în caruta pâna nu aprindea tigara. Dar totusi, le-o lasat. Eu n-am fumat. Nici când am cazut prizonier. Se mirau acolo ca nu fumez. Ei spuneau ca omul trebuie sa fumeze. Mi-o dat tigari, dar le-am dat la oamenii mei. Am mers la lucru, mai ales acolo unde erau nemtii, care or fost mai specialisti putin si care faceau masinile alea ce le legau la curent si cu care ridicau tot absolut. Faceau macarale, orice faceau. Si rusii erau tare multumiti pe chestia asta. Eu eram cu ei, acolo. Stiam si rusa, si germana. Am facut acolo atâtea, si atâtea. Erau prizonierii germani, m-am înteles bine cu ei. Ei erau tehnicieni, ce sa spun? Faceau niste lucrari acolo, de-i uimeau pe rusi. Am ridicat mult ce-o fost distrus de razboi. Ei au mai ramas acolo.

– Aveti copii?

– Da, doua fete am. Fata mare, Draga, si alta mai mica putin, Iadranca. Ea e în Germania la Hamburg, cu Titus. O fost acum vreo saptamâna la noi, o stat zece zile. Baiatul ei e aicea, e în clasa a unsprezecea, Goran.

– Când au plecat în Germania?

– Demult, de paisprezece, cincisprezece ani au plecat. Am fost si eu la ei, la Hamburg. Ea lucreaza acolo la un azil de batrâni. Eu n-am fost în Franta, Spania si Anglia, în rest cunosc toata Europa. Nu exista tara mai bogata ca România. Este, nimic de zis, si tehnica si de toate, da? nu este? Nu exista tara mai bogata ca România, însa toti trag de la noi. Da? nu mai zic nimica de politica. În Germania e mai altfel. În Olanda, Belgia, e un aer mai nemtesc, mai?, cum sa spun, germanic. Am fost si în Suedia, la Marea Adriatica, în excursie, prin Ungaria?

– Când ati fost?

– Când eram student, la Sremschi Karlovti, plecam în excursie cu scoala. Si prin Rusia am fost, pâna la Volga, în Odessa, Ucraina.

Am ajuns si la Moscova. Dar, în iarna asta, în ianuarie, o fost în partile alea la est de Moscova, cincizeci si sapte si saizeci de grade minus. Pâna acuma n-o fost asa ceva. Nu s-a înregistrat asa ceva. Spun chiar oamenii lor de acolo. Ei acolo mai rezista, ca acolo s-au nascut, au crescut, dar noi, si la patruzeci si trei de grade sub minus, am stat numai înauntru.

– Cum a fost viata de student?

– A mers, a fost mâncare. La teologie erau si rusi, si sârbi. Parintii lor au venit în Iugoslavia, dupa ce s-a terminat primul razboi mondial, nu o vrut sa ramâna sub comunism, o venit în partile astea. O fost multi care n-o vrut sa ramâna sub comunism. Da, da. Dar acuma, la batrânete, îmi pare rau ca am ajuns timpurile astea. Sa se spuna, din punct de vedere stiintific, ca suntem un fel de animale pe pamânt, ca ne tragem din animale. Suntem vietati, dar înca omul e stapânul pamântului. Asa spun oamenii de stiinta, ca acum cincizeci si patru miliarde de ani s-a facut tot ce vedem din nimica. Weber, un savant german, spune asta. Ascult la radio, Frankfurt am Main. El se bazeaza pe uraniu.

– În ce limba vorbiti în familie?

– În sârbeste. Iar acuma, de când avem ginere românas, Radu, el nu stie sârbeste, mai vorbim si în româneste.

– În ce ani s-au nascut copiii dumneavoastra?

– Draga în ?49 si Iadranca în ?51.

– Cum ati învatat limbile straine?

– Din copilarie am învatat svabeasca, la noi erau svabi în comuna. La teologie am avut profesori are au predat limba germana si ala nu a vorbit cu noi decât în germana. Este diferenta între germana si svabeasca, nu mare, da? este diferenta. La limba rusa am avut un profesor din Rusia, care o vorbit cu noi numai în ruseste la ora de rusa. Asta era la liceu. Si, când venea la internat, întotdeauna o vorbit numai ruseste. Ne spunea ca, atunci când se schimba situatia din Rusia, sa mergem sa fim si acolo preoti. Maghiara am învatat-o aicea. Aici, la biserica, este o calugarita din Ucraina. Eu cu ea numai ruseste vorbesc. Si ea îi atâta de bucuroasa când ma vede. Stie si româneste. Parintii ei sunt din Bucovina. Ea are peste cincizeci de ani.

– Când ati fost pentru ultima oara în Iugoslavia?

– Anul trecut, dupa Kosovo. S-a distrus mult acolo. Acuma numai apasa pe buton si bombele Antrax omoara toate vietatile, fara sa distruga. Asta este.

– Cum e poporul sârb?

– Sârbul are încredere în el. ?Sa te bazezi pe tine însuti, nu pe puterea calului." Asta este o zicala populara si astazi. Asta este o zicala populara. Si astazi tin ei unul cu altul. O reparat ei acolo ce o fost distrus de atacurile astea.

– Este vreo diferenta între calendarul ortodox sârb si cel românesc?

– Da, sunt treisprezece zile diferenta. Noi tinem calendarul vechi, suntem cu treisprezece zile în urma fata de calendarul românesc. Dar tot aceleasi sarbatori sunt. Noi avem o sarbatoare de sfintire a animalelor de Sf. Ilie. Mergeam cu totii lânga sat, este fântâna, si se adunau acolo porcii, oile, vacile, caii, de toate. Atunci se face rugaciune pentru toate animalele si sfintirea.

– Sunt sârbi în Timisoara?

– Sunt multi care-o venit de la sate. Da? înainte n-o fost atâtia. Dupa razboi au venit multi, când cu colectivizarea. Da, da… Eu, cât am servit la biserica, n-am cerut de la nimeni sa-mi plateasca atâta sau atâta. Unsprezece ani sunt de când sunt pensionar, dar nu ma las. Oriunde trebe, eu ma duc, si la biserica, si în alta parte. În 2 august se împlinesc cincizeci si trei de ani de când am tinut prima slujba si pâna pot sta în picioare tot fac slujba. În general, sunt bine cu toti, nu doresc sa fac nici un rau la nimeni si nici sa spun cuiva ceva rau, pentru ca am petrecut mult în viata.

– Nu mi-ati povestit nimic de Baragan.

– Acolo o fost si socrii, la Fetesti. M-a trimis, în mod oficial, episcopia noastra acolo, sa-i înscriu pe nascuti, pe cei care au murit. Am facut si slujbe acolo, am sfintit case. Asta a fost.