Au vrut sa ne termine pe toti, dar Dumnezeu a avut grija de noi (Aurel Anghel, n. 1932)

Aurel Anghel

Interviurile mele au avut ca tema deportarea romilor in Transnistria. Deportarea romilor din Romania, din perioada anilor 1941-1947, a avut efecte dezastruoase asupra mai multor generatii, ceea ce a indus un fenomen tot mai accentuat de automarginalizare.

Relevarea a ceea ce s-a petrecut in acei ani este o datorie morala, cu atat mai mult cu cat evenimentele acestea au fost ocultate vreme de mai bine de o jumatate de secol.

Cei pe care i-am intervievat poarta parca si acum urmele suferintelor indurate, acceptand cu greu sa vorbeasca despre acestea si de teama unor posibile repercursiuni. A. F.

?Au vrut sa ne termine pe toti, dar Dumnezeu a avut grija de noi"

– Ma numesc Anghel Aurel, fost deportat in Transnistria, luat cu parintii mei, capul de familie prima data. Pe taica-miu l-a arestat si l-a dus la postul de jandarmi si acolo a fost tinut o saptamana de zile, dupa care ne-a avertizat politia ca trebuie sa ne strangem lucrurile, atat cat putem cara in maini. Ne-a imbarcat in tren, in vagoane, vagoane de marfa, am facut pe drum o saptamana, aproape doua. In anul 1941, 1942, nu mai stiu bine, ca eram mic, in clasa a doua – nici scoala primara nu am terminat-o. Acolo ne-a dus in mai multe sate, sate care au fost parasite de rusi pe timpul razboiului. Si casele care le parasise rusii erau daramate, ne-au bagat pe noi, fara mancare. Ne dadeau sa mancam o cana de porumb pe saptamana, de persoana, nemacinat. Asta era pentru exterminare, nu ca sa traiesti! Parintii mei au murit acolo. Prima data tata. La scurt timp dupa moartea lui, la noi a venit un invalid, un barbat care fusese plecat in razboi, luptase pentru tara si, intre timp, ii fusese ridicata familia. Obtinuse o autorizatie de la guvern, pentru a-si lua familia in tara. Dar, din cele saisprezece persoane, nu a mai gasit pe nimeni in viata.

– Dumneavoastra mai aveti frati?

– Nu.

– Unde v-au deportat?

– Ne-au dat jos din vagoane cu o statie inainte de Odesa. Statia se numea Tiraspol. Nu mai retin asa bine, ca eram mic. De acolo ne-a luat si am mers aproape cinci, sase ore pe jos – asta era spre noapte – si ne-a poposit intr-un camp mare. Acolo ne-a tinut pana a doua zi, fara mancare, fara apa si a doua zi am plecat iar la drum, pana am ajuns intr-un sat, tot noaptea, si acolo ne-a dat trei cartofi de fiecare persoana si de acolo, de la treaba asta, satul s-a numit ?Trei cartofi". A doua zi iar am luat-o la drum cu tot convoiu?, cu jandarmii dupa noi.

– Cam cate persoane erati?

– Pai acolo erau mii de persoane, cel putin doisprezece mii de persoane.

– Erau numai romi?

– Da, numai tigani, fara alte nationalitati. Si de acolo, de la ?Trei cartofi", am ajuns pe malul Bugului. Acolo ne-au lasat, pe malul Bugului, si am stat si acolo vreo saptamana. O parte dintre noi incepuse sa moara, o parte din noi ne-a repartizat prin diferite sate si de acolo, de unde ne-a tinut, a inceput sa ne trieze. Pe mine si pe parintii mei si mai multe sute de persoane, poate chiar o mie, o mie si ceva, ne-a trimis la o localitate unde noi ii dadusem denumirea de Cazarmi. Dar si acolo erau cateva case de rusi. Satele erau mici si despartite unul de altul de zeci de kilometri.

– Dar v-au dat ceva de facut?

– Nu ne-au dat nimic de facut. Treaba asta nu era ca sa traiesti, era pentru exterminare. Noi eram adusi pentru exterminare, sa ne termine, nu ca sa traim sau sa ne pricopsim sau sa ne dea ceva de munca. Si mancarea ce ne-o dadeau era pentru exterminare.

Ne dadea cate o cana de malai pe saptamana sau cate o cana de faina de orz, cu tepi in ea. Cu asta nu puteai sa traiesti. Si de la Cazarmi, acolo am stat cam trei saptamani, dupa care ne-au repartizat in colonii rusesti. Pe mine, pe mama si pe tata si inca trei familii ne-au repartizat la ferma Munteanu, pentru ca tata era zidar si sa repare nu stiu ce pe-acolo. Si acolo am stat iar cateva luni de zile, dupa care ne-a trimis in alt sat, ii spunea Cozarca si acolo s-a mancat si om pe om… A fost exterminare completa. Acolo a murit si tata.

– Au fost conditii grele?

– Foarte greu a fost, de exterminare, v-am spus. Daca ieseai pe camp, sa te duci pe la rusi, sa mai ceri vreo bucata de paine sau ceva, nici ei nu prea aveau, te intalneai cu nemtii si te impuscau. Erau calare si unde vedeau tigan, il impusca. Tatal meu a murit acolo, in satul Cozarca. Iar mama, cand a venit cetateanul ala, dupa front, invalidul, dupa familia lui – fusese impuscat in picior si de aia si schiopata -, avea autorizatie sa-si ridice familia, ce sa va mai zic, din saisprezece persoane nu a mai gasit pe nimeni in viata… Pentru ca mama l-a cunoscut pe cetatean, ca statea in cartier cu noi, in Crangasi, l-a rugat cu cerul si cu pamantul sa ma ia si pe mine, sa ma duca in tara, nu are nevoie sa o ia si pe ea, ca ea, chiar daca moare acolo, sa moara cu sufletul impacat, ca cel putin eu am scapat si am ajuns in tara. Si invalidul acela m-a dus pe mine acasa. Ei, astea au fost necazurile prin care am trecut eu si nu am stat eu sa va povestesc cu de-amanuntul, ne-ar trebui cateva luni de zile, am putea face un roman.

– Cati ani ati stat in Transnistria?

– Am stat din 1941 pana in 1942, pe la mijlocul verii. Cam asa, aproape doi ani.

– Despre mama dumneavoastra mai stiti ceva?

– Nu mai stiu nimic. Eu am plecat. De tata stiu ca a murit, ca eram acolo, dar de mama nu mai stiu nimic. Probabil ca a murit pe-acolo, ca acasa nu s-a mai intors, iar saraca era bolnava de cand am plecat eu in tara.

– Cand tatal dumneavoastra a murit, s-a facut inmormantare?

– Ce sa se faca, cum murea cineva, il luau alti tigani, care erau in putere si-l duceau intr-o vale. Daca avea sa traga ceva pamant peste el bine, daca nu, acolo ramanea, ce sa-ti spun. Este mult de povestit… (fata i se intuneca, n.n.). Erau tigani care nu mai puteau sa mearga si se tarau pe jos, ca sarpele, ca rama pe pamant. Erau morti de foame, daca nu mancau nu mai aveau putere, ramasese doar piele si osul.

– Cine v-a crescut de cand ati venit in tara?

– Aici, cand am venit, am tras la o ruda. Acum au murit si ei. Era un frate a lui mama, m-au crescut pana la varsta de paisprezece ani, dupa care am inceput sa muncesc si de atunci ma intretin singur. Asta a fost.

– Acum aveti o pensie ca ati fost deportat sau un ajutor?

– Nu am nimic. Imi aduc aminte ca in satul asta, unde era ferma Munteanu, am stat doua familii intr-o casa: familia mea, compusa din trei persoane, iar cealalta familie din sase, sapte persoane. Toata familia lor s-a imbolnavit de tifos. Noi trei nu am avut nimic, am scapat. V-am mai zis, tata se ducea si muncea ca zidar, dar nu-i dadea nimic, nici mancare, nici nimic. Eu, chiar daca eram copil, ma gandeam cum sa fac rost de mancare. La cateva sute de metri de noi era o apa care se numea Limanu, o apa mare, pe care mergeau si vapoare. Am stat acolo de primavara pana toamna. Plecam dimineata, treceam apa care era inghetata si ma duceam in sat si cerseam. Imi dadeau si ei ce puteau: o bucata de paine, ceapa, usturoi, cartofi. Mai capatam si cate ceva de imbracat. Era tare rau la intoarcere, ca se dezgheta apa si trebuia sa sar de pe un sloi pe altul. Eu eram slabut si ma tineau sloiurile. Pe apa aia erau rusi care pescuiau si strigau la mine, ma injurau ca ce caut acolo. Ziceau ?caput valincaia iac svai mati", ma injurau ca o sa mor inecat. Stiam si eu ruseste pana acum cativa ani, dar acum am imbatranit si am mai uitat.

– Cum decurgea o zi in Transnistria?

– Nu prea aveam ce face. Am fi muncit, dar nu aveai ce, iti era frica sa iesi afara. Mai ales pe astia mai in varsta, daca ii vedea neamtu?, ii impusca. Jandarmii erau mai rai, daca te vedea, te lua la bataie. Acolo nici rusii nu prea aveau unde munci, dar noi… Era ca dupa razboi, ce-au mai avut si ei, le-au fost luate de soldatii care au trecut pe-acolo. Pe unde a trecut razboi, a distrus tot si rusii nu prea aveau pamant sa munceasca.

– Atacati ati fost?

– Nu am fost, de ce sa te atace, caci stiau ca, daca stai in frig si fara mancare, nu-ti trebuie mult ca sa mori. Mureau zilnic aproape o suta de persoane. Da, asa este, pentru ca in aproape doi ani s-au dus cam toti. Nu stiu daca s-a mai intors un sfert in tara. Au fost trimise doua esantioane, numai unul era format din doisprezece mii de persoane, eu asa stiu…

– Stiti din ordinul cui ati fost deportati?

– Cred ca ordinul a fost de la nemti, zic eu, ca l-a obligat pe Antonescu sa ne trimita.

– Si v-au dus pe toti intr-un loc?

– S-a dat dispozitie de la politie ca sa ne stranga din diferite cartiere si sa ne trimita la Bug. Lumea, atunci, ca asta este adevarul, lumea era mai inapoiata, nu prea stia care este treaba si nici nu era cineva care sa-i sfatuiasca. Erau multi analfabeti si s-au lasat, saracii, dusi in eroare. Care au mai apucat, au mai vandut cate ceva, dar, si asa, nu au avut ce sa faca cu banii, ca daca ne-au trecut dincolo, s-a ales praful de tot. Mama si tata au luat cateva legaturi de imbracaminte, iar cand am ajuns la rusi si nu am avut ce sa mancam, am vandut tot pentru o bucata de paine. Lucruri mai aveam acasa, dar ce folos, ca nu puteai cara atatea, asa ca am luat ce se putea.

– Dupa ce ati vandut tot, ce-ati facut?

– Eu am intretinut familia prin cersit. Cat am stat acolo, la ferma aia, a fost bine. Dar dupa ce ne-a mutat, a fost mai rau, ca nu aveai unde merge, era un sat de exterminare.

– Si cu ce va intretineati?

– Iti dadea ori o cana de malai pe saptamana, dar rar de tot, ca nu avea unde sa-l macine. Acolo existau doar mori de vant. Daca batea vantul, macinai, daca nu… Si nici nu te primea cu trei cani de porumb, atat aveam noi dreptul. Mama, saraca, cand se simtea mai bine, ca saraca era tare bolnava, era si batrana, pe atunci avea patruzeci si opt, cincizeci de ani, se ducea, aduna rapita si alte buruieni, le batea bine, facea jar si cocea. Iesea asa, ca o turta. O mancai si iti umpleai stomacul cu ceva. Dar din ce mancai, din aia te lesina mai mult. Asta iti spun, ca daca este sa-ti povestesc, imi trebuie un scriitor si impreuna facem o carte. Era tare greu, daca ai sti in ce teroare am trait… In acei ani, ajunsese oamenii de se mancau intre ei, nici nu-ti dai seama ce inseamna sa fii flamand. Acolo, cum murea cineva, de boala, sau era omorat de nemti, luam cutitu? si ii scotea inima, ficatul, splina si le frigeam si le mancam.

– Cum, carne de om?

– Da, carne de om. Poate mai sunt si altii, la fel de batrani sau poate mai batrani, care o sa-ti confirme cele spuse. Asta a fost viata noastra, asta a fost cosmarul pe care noi l-am trait in acea perioada si n-as vrea ca nimeni sa mai treaca prin ce am trecut eu si cei care au fost cu mine. Nu s-a tinut cont ca sunt femei, copii, batrani, au vrut sa ne termine pe toti, ca aceasta natie sa nu mai existe, dar Dumnezeu a avut grija de noi.