Martha Bibescu si epoca ei
Nimic nu este neglijat: casatoria dificila cu printul George Valentin Bibescu, romantele si admiratorii, succesele literare si mondene, rolul de”egerie” in cercurile politice ale vremii. Viata Marthei Bibescu este din categoria marilor aventuri si i se poate ierta biografei ei ocazionala suspendare a privirii critice sau schitarea fugara a unor personalitati cu care Martha Bibescu nu s-a aflat intotdeauna in acord. Pe de alta parte, insa, cartea are meritul de a descrie o viata in propriii ei termeni, fara a suprapune analize straine de intentiile cele mai plauzibile ale protagonistei. Martha Bibescu a scris zeci de caiete de jurnal si este meritul Christinei Sutherland de a-i fi dat voie sa ne vorbeasca cu propria ei voce.
La Bucuresti, atmosfera era incarcata de tensiune. Lipsa de succes a englezilor in Dardanele confirma cele mai grave temeri ale celor inca neangajati. Czernin, elocventul ministru austriac la Bucuresti, pleda cu argumente foarte convingatoare in favoarea intrarii Romaniei in conflict de partea Puterilor Centrale. Pe de alta parte, atit la Londra cit si la Paris, se spera ca Romania va fi de partea Aliatilor. In acest scop, Lordul Kitchener, ministrul britanic de razboi, a trimis la Bucuresti pe cel mai abil si experimentat ofiter al Statului sau major, Locotenent colonelul Christopher Birdwood Thomson. In virsta de treizeci si noua de ani, acesta era un veteran al luptelor de la Ypres, bun cunoscator al situatiei din Balcani si, lucru rar pentru un englez, vorbea perfect limbile rusa, germana si franceza. Misiunea sa ca atasat militar in Romania era clara: sa aduca tara in razboi de partea Aliatilor cit mai curind posibil. /…/
Intre timp, insa, viata in Romania neutra continua in ritm relativ normal. Recoltele din 1914 si 1915 fusesera bogate si se vindusera la preturi foarte mari. Bucurestii erau un paradis al speculantilor, atit Aliatii, cit si Puterile Centrale supralicitind pentru ca materiile prime sa nu cada in miinile adversarului. Coruptia si santajul faceau ravagii, dar acesta nu era lucru neobisnuit in Balcani. Thomson avea de infruntat de unul singur colosul influentei si intrigilor germane. Regina Maria si majoritatea guvernului erau favorabili Aliatilor, nu insa si Regele Ferdinand si unii ministri: esecul ofensivei britanice in Dardanele dadea apa la moara factiunii pro-germane, care spera sa intre in conflict de partea invingatorilor. Cind in octombrie 1915 Bulgaria s-a declarat de partea Puterilor Centrale, misiunea lui Thomson parea sa nu mai aiba sorti de izbinda.
In tot acest timp, Martha a jucat un rol foarte important, deschizind portile palatului ei de la Mogosoaia. In atmosfera relaxata de la Mogosoaia, reprezentantii tarilor ostile se puteau intilni pe teren neutru sa schimbe idei, sa discute ultimele evenimente si chiar sa lege prietenii temporare peste demarcatiile politice si liniile de front. Generali rusi discutau cu diplomati italieni sau se intilneau cu ministri turci si reprezentanti ai Regelui Greciei. Regele Ferdinand si Regina Maria, insotiti de Printul Stirbey, veneau uneori si ei in vizita la Martha, care domnea peste salonul ei politic, avind grija sa nu permita patimilor sa se dezlantuie. Salonul Marthei era extrem de pretios pentru colonelul Thomson, ca loc unde putea culege informatie si influenta vederile oamenilor politici locali. Datoria si placerea se imbinau la perfectie.
In vreme de razboi, o tara neutra este un teren perfect unde beligerantii si chiar aliatii se pot spiona la largul lor; fireste, in Romania activitatile de acest fel erau in toi, iar guvernul isi avea si el spionii lui in ambele tabere. Justificat sau nu, colonelul Thomson ajunsese la concluzia ca masurile de siguranta de la Misiunea Britanica din Bucuresti lasa mult de dorit. In luna august, intorcindu-se dupa o scurta vizita la Londra, de unde aducea documente si memorii confidentiale de la Lordul Kitchener, Ministrul de razboi, Thomson a avut o idee care retrospectiv pare mai degraba ciudata – s-o roage pe Martha sa ascunda cea mai mare parte a documentelor secrete la Posada, „in afara oricarui pericol”. Procedeul era pe cit de neortodox, pe atit de naiv, si este greu de inteles de ce seful Misiunii diplomatice britanice si-a dat autorizatia. Martha era, in fond, una dintre personalitatile cele mai cunoscute din Romania; avea prieteni in toata lumea; calatorea mult si invita la ea diplomati si oameni politici din ambele tabere. Era mai mult decit probabil tinuta sub observatie si poate chiar spionata. Dar Colonelul Thomson nu pare sa se fi gindit la aceasta posibilitate caci, la 15 septembrie 1915, potrivit jurnalului sau de razboi, Thomson si Frank Rattigan, primul secretar al Misiunii diplomatice britanice din Bucuresti, s-au dus la Posada cu masina, cu un transport urias de cutii de carton pline cu documente importante. Le-au descarcat ziua in amiaza mare, depozitindu-le intr-o mica mansarda aflata deasupra bibliotecii conacului.
Simbata 25 septembrie, Christopher Thomson se intorcea acasa la Bucuresti dupa ce luase masa cu Martha la Mogosoaia. Cum a intrat in casa a auzit telefonul sunind; era Martha, care vroia sa-l anunte ca resedinta ei de la Posada e in flacari. „In citeva minute eram in garaj, l- am trezit pe soferul meu Virgil si am pornit cu toata viteza pe strazile pustii”, povesteste el in jurnal. „Smaranda (numele pe care T. il daduse Marthei Bibescu) ne astepta in masina ei la cotitura unde drumul de tara dinspre Mogosoaia se intilneste cu soseaua care duce spre nord, spre munti. Stateam tacuti in puternicul ei Daimler care gonea cu toata viteza. Pe o distanta de vreo douazeci de mile in cimpie, drumul este larg si drept, apoi incepe sa urce printre dealuri. Noaptea era senina si foarte calma; in departare se zarea o pata rosiatica pe cer.” Intrind pe poarta conacului, si-au dat seama de dimensiunile dezastrului. Satenii facusera tot ceea ce le statuse in putinta pentru a salva cladirea, dar stingatoarele de incendiu erau putine, iar lemnul vechi ardea cu o repeziciune uimitoare. Fusesera salvate citeva tablouri si unele piese de mobilier, dar in curind acoperisul s-a prabusit si, in mijlocul peretilor de piatra, nu se mai zareau decit vilvataile unui cuptor urias. Tablouri valoroase, covoare persane de mare pret, portelanuri, si mai ales documente personale, scrisori si fotografii de familie, toate pierisera in flacari – odata cu documentele secrete ale guvernului britanic. /…/
Martha era prea socata pentru a mai putea plinge. Treisprezece ani din viata ei disparusera in acel infern: amintiri, bune si rele, din tineretea ei, primele ei incercari literare, vremea in care scrisese Les Huit Paradis. Iubise Posada – refugiul ei – si era mindra de casa si de gradina pe care ea le crease. Hohotind, baba Uta, servitoarea ei din sat, a condus-o pina la ramasitele carbonizate ale lui Pat, pisica siameza mult iubita. Zacea linga un flacon mare de „Hyacinth”, parfumul preferat al Marthei, care explodase si ardea acum mocnit cu o flacara galbuie, exalind un parfum delicat. (1938) Sheila MacDonald, cea mai tinara fiica a lui Ramsay MacDonald (fost Prim-ministru britanic), fusese cel mai serios afectata de moartea tatalui ei. Aflata intr-o scurta vizita la Londra la inceputul lunii aprilie, Martha i-a propus sa plece impreuna intr-o calatorie de citeva saptamini. Dupa un tur al Italiei nordice, au ajuns la Roma cu doua zile inainte de vizita istorica a lui Hitler la Mussolini. Il Duce decretase ca, pentru a-l primi pe „Il Tedesco”, Cetatea Eterna trebuie sa monteze un spectacol impresionant, „ca pe vremea Caesarilor”. /…/ Fuhrerul si-a facut aparitia alaturi de regele Victor Emmanuel, intr-un Mercedes rosu, deschis, cu rotile vopsite in rosu si negru. Era imbracat in uniforma kaki – un omulet scund cu mustacioara si mesa, exact ca personajul interpretat de Charlie Chaplin. In urma lui venea o procesiune de vehicule militare, pline cu ofiteri germani in uniforme si inarmati pina in dinti. Multimea a tacut dintr-odata, iar regele Alfonso s-a intors spre mine uluit: „Invasione!” Da, arata ca o invazie, sau cel putin ca preludiul unei invazii. Ciudat fel de a merge in vizita la un aliat.” Doua zile mai tirziu, in plimbarea lor, Marthe impreuna cu Sheila au dat din nou peste Hitler. Acesta, insotit de Mussolini, trecea in revista cei cincizeci de mii de soldati din Corpul de elita al Ducelui, care marsaluiau pe muzica marsului din Lohengrin. Marthe era de parere ca „Il Tedesco” seamana cu „un borcan de mustar cu eticheta neagra”, in vreme ce Goebbels ii amintea de o insecta dizgratioasa. A doua zi, rasuflind usurate, au pornit spre Grecia. DouA luni mai tirziu, insotindu-l pe George la cel de-al treilea Congres International al Federatiei Aeronautice care avea loc la Berlin, Martha se gasea din nou pe domeniul lui Hitler. /…/ La banchetul oficial, Martha era asezata la dreapta Maresalului Goring, iar George, la dreapta doamnei Goring. „Goring seamana izbitor cu Zufall al nostru (fostul majordom elvetian al sotilor Bibescu) – foarte gras, cu cearcane pronuntate sub ochii albastri exoftalmici; a insistat sa-mi arate rind pe rind toate inelele pe care le purta pe degetele scurte ale miinilor sale mari; vorbea non stop, aproape numai despre sine insusi, si cind ne-am sculat de la masa, s-a apucat sa fluiere.” A doua zi, Maresalul Aerului i-a invitat pe sotii Bibescu si pe sotii Londonderry la masa la Karinhall, resedinta sa de la tara. Imboldita de curiozitate, Martha l-a indemnat pe George sa accepte. Inca sub impresia ultimei lor seri melancolice de la Potsdam (la invitatia fostului print mostenitor Wilhelm, admirator al Marthei Bibescu), era totusi mai degraba incintata ca-l viziteaza pe „Caligula la el in birlog.” Martha studia cu un ochi critic tavanele pictate tipator de la Karinhall, mobilierul greoi si prea poleit, fotografiile de familie trimise de „colegii intr-ale dictaturii”, tablourile scoase de prin muzee si ultralustruite, „ca niste cizme de cavalerist”. Isi aducea aminte ce spusese Kronprinz-ul: „Familia mea, Regii Prusiei, cumparau obiecte de arta pentru a le darui muzeelor – ei le iau din muzee ca sa le atirne la ei acasa.” In curind si-a facut si Goring aparitia. „E clar ca nu are nici cea mai mica teama de ridicol”, a soptit Martha catre Lady Londonderry. Maresalul purta o camasa ampla de in alb, cu incretituri marunte, o vesta verde festonata cu dintii animalelor pe care le vinase, pantaloni scurti de piele foarte strimti care ii scoteau in evidenta posteriorul imens si picioarele groase, ciorapi bej si cizme de antilopa maro; un pumnal incrustat masiv cu pietre pretioase ii atirna de curea; mirosea a verbina si lamiita. In ochii Marthei, era insasi personificarea prostului gust.” Crezi ca si maresalii lui Napoleon aratau asa pe vremuri?” l-a intrebat ea pe George. „Le placea si lor sa se impopotoneze”, a raspuns el, „dar cel putin aveau sarm.”.
Prezentare si traducere de Angela Jianu
* Notele explicative in paranteze apartin traducatoarei.