Anatomia unei imposturi. O şcoală incapabilă să înveţe

De aceea, Ordonanţa 49 nu are nimic surprinzător.  Ea nu face decât să consacre privilegiul de castă (echivalabil în influenţă şi bani) al conducerilor universitare actuale. Acestea au nevoie de studenţi la număr; nu contează cine sunt, de unde vin, ce cunoştinţe au – trebuie să iasă la număr, să aibă toate hârtiile la ei şi să-şi plătească toate taxele. Stă bacalaureatul în calea acestor lucruri? Îl facem să nu mai stea! Înfiinţăm a treia sesiune, dacă e nevoie a patra, a zecea; facem sesiuni de bacalaureat – la fel ca sesiuni de examinare în facultate – de câte ori plăteşte clientul. Asta se cheamă „adecvare la piaţă” şi, în ziua de azi, e o virtute. În paralel cu acest proces, ar trebui să iasă la înaintare nişte psihologi de şcoală nouă care să ne explice că „săracii noştri copii” sunt traumatizaţi, pe viaţă, de camerele cu care-i urmăreşte Big Brother-ul de la Cotroceni. Ca atare, ar fi un gest de normalitate să se renunţe la camere şi să ne întoarcem la „normalitatea” bacalaureatului cu 97% promovaţi.  Şi apoi, în contextul războaielor (mai ales mediatice) din ziua de azi, nu e primejdios – pentru „siguranţa naţională”- să dăm impresia  că suntem mai puţin pregătiţi decât alţii? Nu merge nici aşa? Nu-i nimic! Suprimăm bacalaureatul. Cine vrea să aibă cetăţeni „stresaţi”? Să fim serioşi, toate  aceste formule – Testări Naţionale, Bacalaureat, Licenţe, Doctorate etc. – au fost inventate într-o bună zi şi au devenit norme abia după ce Parlamentul s-a pronunţat asupra lor. Şi dacă s-a pronunţat o dată înseamnă că se mai poate pronunţa de câte ori e nevoie.  Pentru „binele naţional”, singurul lucru pe care-l slujeşte Parlamentul!
Parlamentul ar putea să facă un lucru şi mai bun pentru universităţi (şi, nu ştiu de ce, dar eu, unul, am impresia că cineva, acolo sus – în „Casa Poporului”- se gândeşte la noi): să dea ordonanţe prin care categorii întregi de populaţie să treacă (evident, pentru binele lor) prin universităţi. Vi se pare acceptabil să (mai) avem poliţişti care nu au studii de drept? Sau vânzătoare în magazine care nu au trecut, la alegere, printr-un curs de marketing sau unul de psihologia cumpărătorului? Ori şoferi de cursă lungă care nu se pricep la relaţii internaţionale? Hornari care n-au studiat mecanica fluidelor? Gunoieri care nu cunosc principiile de bază ale ecologiei? Sau gropari care n-au deschis în viaţa lor o lucrare de Daseinsanalyse? Să fim serioşi! Lucrurile acestea nu ne fac nicio onoare. Dar, din fericire, pot fi remediate. Oamenilor acestora să li se ofere, contra cost – de către stat şi de către universităţi – , şansa unei calificări reale, bazată pe „studii pluridisciplinare” şi pe „examinări transversale”.  [pag. 290-291]