Bucureşti

Relaţiile ruso-române formează o tragicomedie ce s-ar putea împărţi în trei acte, cu prolog şi epilog. Iată scenariul ce rezumă cele mai dramatice dintre cele nouă invazii ruseşti, petrecute în 1711, 1739, 1769, 1792, 1806,1829, 1848, 1853 şi 1916.
 

Prolog: Ţarul Petru cel Mare, care îşi spune „Monarh al ruso-grecilor”, vine la Iaşi, unde popoprul îl primeşte cu bucurie, căci era prima oară când vedeau un prinţ ortodox puternic care-i lua apărarea contra păgânilor. La ospăţul festiv oferit de ţar, boierii moldavi fac cunoştinţă cu şampania sau „vinul franţuzesc”; înşelaţi de gustul dulce, se îmbată şi cad pe sub mese. Iar în timp ce ei dorm, ruşii profită şi le golesc buzunarele.

În antract vom  citi pe ecran o savuroasă proclamaţie a ţarinei Ecaterina cea Mare: „Moldovenii sunt poftiţi să se grăbească a veni în ajutorul armatelor imperiale, pentru a se face vrednici de nepreţuita binefacere care le cade din cer în chip atât de neaşteptat”.
 

Actul întâi: La Erfurt. „Majestatea Sa Împăratul a toate Rusiile, nesperând a obţine garanţii suficiente pentru persoanele şi bunurile locuitorilor din Moldova şi Valahia, alipeşte cele două principate la imperiul său.” Generozitate ce nu se traduce în fapte, pentru că Poarta se opune cu armele. Rusia anexează totuşi un teritoriu românesc de graniţă: Basarabia. „Armata rusă, spune Mériage, a jefuit acest ţinut în asemenea hal, încât la începutul lui 1818 părea un deşert, iar ruşii trebuiau să-şi aducă hrana şi proviziile de la nord de Nistru.” Armata rusă e întreţinută pe cheltuiala Principatelor. Miloradovici, Kutuzov, Ciciakov le sufocă sub rechiziţii de război şi pretind milioane de piaştri.  Aproape toţi banii se duc pe guleaiuri. „Averile jefuite, spune Xenopol, erau risipite în sunet de pahare ciocnite şi chiote de veselie, chiar sub privirea poporului jefuit.” „Pe unde treceau armatele ruseşti pământul gemea”, scrie cronicarul Zilot. Binefăcătorii ruşi îşi plăteau achiziţiile în monedă falsă tipărită de ei.

La căderea cortinei, Divanul Valahiei este silit să-i trimită generalului Kutuzov o scrisoare de mulţumiri – başca o casetă de bijuterii, dovadă a recunoştinţei românilor.
 

Actul al doilea: Războiul ruso-turc din 1877. Prinţul Carol I face Rusiei o ofertă de colaborare împotriva Porţii pe care prinţul Gorceakov o refuză tăios. Garda imperială îşi face tabăra la Dunăre.  Curând însă, la Plevna, ruşii dau de greu fiind nevoiţi să cheme în ajutor mica armată română care decide victoria. Drept mulţumire, Rusia pune din nou ochii pe cele trei judeţe din Basarabia, restituite românilor în 1856 şi, surdă la protestele lor, le propune un schimb oneros (aceste judeţe în schimbul Dobrogei), cerând totodată, pentru mai mulţi ani, libera trecere a armatelor ruse pe teritoriul românesc.  
Actul al treilea: Războiul din 1914. România, uitând păţaniile din trecut, vede cu bucurie sosind o armată rusă bine organizată, deloc înfometată sau prost înarmată, cum au pretins unii, ci excelent dotată cu arme, echipament şi provizii. Din nefericire, ruşii rămân cu arma la picior, privind pasiv invadarea teritoriului şi ocuparea Bucureştiului. Cum a scris cu cinism  comisarul Pulivanov, „nenorocirile românilor nu deranjau deloc planurile  şi interesele Imperiului Rus.” Mitralierele trimise de Aliaţi României sunt confiscate la Petrograd de ministrul de interne, Protopopov, şi instalate pe acoperişuri. Începând cu 1917 bolşevismul dezintegrează armata rusă, iar românii trebuie să apere tot frontul, împotriva germanilor, cât şi spatele frontului, contra aliaţilor sovietizaţi.  La prima ştire despre Tratatul de la Brest-Litovsk, generalul Cerbacev semnează pacea, şi nu doar pentru armatele ruse din România, ci şi pentru frontul apărat de români, iar generalul Kornilov revine în Rusia cu fanfara în frunte. Tezaurul românesc, format din aurul Băncii Naţionale, tezaure din muzeee, argintărie, bijuterii şi alte valori aparţinând unor particulari, trimis la Moscova şi depus în subteranele Kremlinului, e confiscat de bolşevici. Mai târziu, românii îşi vor aminti cuvintele lui Edgar Quinet: „ Prietenia Rusiei a fost mai păguboasă pentru români decât ostilitatea celorlalte popoare la un loc”.    [pag.77-79]