Capitala sub ocupaţia duşmanului. 1916-1918
Nu se ştie precis ce s-a întâmplat. Dar este cert că au fost două curente în cercurile conducătoare germane. Unul din aceste curente era format de aceia care cunoşteau starea spiritelor din armata rusă şi lucrarea în curs spre a determina prăbuşirea frontului rusesc. Aceştia spuneau că nu e nevoie de făcut noi jertfe de oameni; numai câteva luni de răbdare şi Rusia va ieşi din luptă. Atunci România, nemaiavând pe ce se rezema de la spate, va deveni o pradă uşoară.
Celălalt curent punea înainte starea internă a Germaniei, care nu mai îngăduia amânări.
Nerăbdătorii argumentau în felul acesta: ca să aşteptăm ziua izbucnirii revoluţiei lui Lenin s-ar putea ca să aşteptăm prea mult. Cel mai cuminte lucru este să atacăm imediat. Acum armata română nu este încă refăcută şi, aşa cum o cunoaştem din partea întâia a campaniei, nu va putea rezista unui atac energic. Pe de altă parte, armata rusă fiind mai toată contaminată de propaganda bolşevistă, va întoarce spatele din prima zi a ofensivei.
Acest al doilea curent a izbutit.
Kaizerul, venind în România, s-a dus direct la Focşani pentru ca să vadă cu ochii locul unde a pierit o parte însemnată din floarea oştirii sale. Kaizerul a fost la Mărăşeşti, unde mareşalul Mackensen i-a explicat bătălia şi unde a văzut valea sângeroasă a Siretului, ca şi nesfârşitul cimitir unde dormeau somnul de veci legionarii lui.
Într-o cuvântare furibundă rostită deasupra pădurii de cruci, Împăratul îşi vărsă focul asupra infamului şi trădătorului popor român şi a regelui său. Mareşalul Mackensen pierduse încrederea înaltului său şef.
Oamenii partidului german propovăduiau acum că această augustă supărare nu ar putea fi domolită decât numai cu condiţia ca România, făcând mea culpa, să depună armele şi să implore pacea. O parte a germanofililor fuseseră de părere chiar cum că România ar fi câştigat încă şi mai mult, dacă, rupând legăturile ei cu Înţelegerea, ar fi încheiat pacea înaintea Rusiei şi a Ucrainei. Dl Marghiloman a susţinut neîncetat această părere. [pag. 145-146]