De la Isarlîk la Valea Uimirii (II). Drumul fără sfârşit.
B.N.: Raportul între mine şi Stéphane Lupasco nu este cel între discipol şi maestru, ci al unei extraordinare prietenii spirituale, în ciuda diferenţei noastre considerabile de vârstă. Dacă nu aş fi modest, aş putea chiar spune că prietenia exemplară dintre Fundoianu şi Lupasco din anii ’40 şi-a găsit echivalentul în prietenia noastră din anii ’80.
Filosofia sa de terţ inclus m-a interesat de la bun început, deşi nu era primul la care descoperisem această fabuloasă potenţialitate de extindere a normelor logice. Înaitea lui, cunoscusem îndeaproape opera altor gânditori ai ternarului ca Jakob Böhme şi Charles Sanders Peirce. Pentru a nu vorbi de cei ce au elaborat, spre secolul IV, dogma creştină a Trinităţii. Dar ceea ce era într-adevăr nou la Lupasco era legătura cu fizica cuantică, în care el vedea o posibilitate de reînnoire a filosofiei. Şi, deasemenea, formalizarea acestei logici.
L-am cunoscut pe Lupasco în primele zile ale exilului meu parizian: înaintea plecării mele din Bucureşti, în noiembrie 1968, Alexandru Rosetti şi Anatol Baconsky mi-au spus să îl contactez neapărat pe Stéphane Lupasco. Ceea ce am şi făcut. Contactul s-a stabilit imediat, ca şi cum ne-am fi cunoscut dintotdeauna şi ca şi cum 40 de ani de viaţă nu ne separau în niciun fel.
Am publicat împreună Omul şi cele trei etici ale sale. Am arătat în lucrările mele că logica terţului inclus se clarifică complet prin introducerea noţiunii de niveluri de Realitate. Dar dincolo de colaborarea noastră, ceea ce îi datorez cel mai mult este un fenomen pe care nici astăzi nu ajung să îl explic pe plan raţional: la fiecare întâlnire a noastră, de obicei o dată pe săptămână, mă întorceam acasă reîncărcat de energie vitală, oricare ar fi fost starea mea de oboseală. Stéphane Lupasco era în primul rând o uluitoare prezenţă, atât de rară în acest timp al intelectualilor supersofisticaţi.[pag. 153-154]