Detenţie totală. Interviu filmat de Cristi Puiu (DVD inclus)

Călătoria a fost foarte greu de suportat. Am ajuns la gara din Aiud în primăvara anului 1954. Au venit, desigur, toate camioanele penitenciarului; eram un lot destul de mare şi mai veneau şi alţii cu noi. În aceleaşi condiţii, acoperiţi cu prelate, cu toate măsurile de securitate luate,  am ajuns în faţa măreţei închisori Aiud. Nişte porţi impresionante s-au deschis zgomotos. Am intrat şi am început să mergem prin interiorul închisorii. Am străbătut o distanţă destul de lungă până când am ajuns în faţa unei clădiri care nu semăna cu celularele pe care le întâlnisem până atunci. Închisoarea Aiud are un celular imens în formă de T şi mai multe clădiri anexe, printre care una cu două nivele care era cunoscută nu numai în Aiud, ci în toată lumea puşcăriilor, sub numele de Zarcă. Denumirea provine din cuvântul maghiar zarko (clădirea data de pe vremea Mariei Tereza). Era puţin aranjată, remediată, dar purta încă amprenta acestei vechimi.  Am intrat destul de relaxat, văzând că gardienii nu aveau manifestări de agresivitate. Am uitat însă să vă spun că înainte de a  ajunge în Zarcă, am stat în carantină vreo două săptămâni, împreună cu alţi deţinuţi, într-o cameră foarte mare, de tranzit şi de triere, unde am reuşit să ne întâlnim cu toţii, să putem să stăm de vorbă şi să ne reglăm nişte conturi, între care şi cele întâmplate la Oradea cu ocazia procesului. Am făcut acolo tot un fel de proces, dar numai între noi. I-am reproşat lui Ciocâlteu comportamentul său anterior şi astfel am sfârşit cu toate refulările noastre pentru că tot ce ţinuserăm până atunci în noi fusese dat pe faţă.
Ce ne-a şocat de la început a fost faptul că mâncarea şi comportamentul gardienilor se îmbunătăţiseră.
Ce vă dădeau de mâncare?
Baza era arpacaşul – ca peste tot, de altfel. Dar începuse să mai apară din când în când carnea, pe care ne-o dădeau o dată – de două ori pe săptămână, sub forma subproduselor. Aveau obiceiul să valorifice şi burţile de vacă. Burta nu era rea, numai că nu reuşeau s-o spele ca lumea, mai rămâneau nişte reziduuri pe-acolo. Dar mâncarea era acceptabilă. Ce nu prea ne pica bine, aici, la Aiud – dar chestia era generalizată – era faptul că se folosea foarte mult turtoiul. Mulţi nu-l mai puteau suporta, fiindcă era extrem de fermentativ; după un consum îndelungat, producea tulburări intestinale, cu diaree, cu fel de fel de necazuri. [pag. 128-129]