Dialoguri de duminică. O introducere în categoriile vieţii

GL     Iată de ce ţi-aş propune să discutăm puţin despre frica pe care am trăit-o noi, istoric şi politic, în această formă: frica de seamănul nostru. În societăţile totalitare asta se întâmplă: „lucrul” de care ţi-e frică este chiar seamănul tău. Cum arătau chipurile fricii înainte de 1989? Paradoxul era că înfricoşătorul stătea încrustat într-un scenariu al binelui programat. Teroarea funcţiona în orizontul – proclamat ca „luminos” – al binelui care ţi se făcea cu forţa. Erai educat, reeducat, la limită omorât, în numele unui bine care urma să se reverse peste noi, în valuri, din viitor. Groaznic era că cei care te vânau ca duşman al acestui bine spectral erau semenii tăi. În fond, pe dinăuntrul lor, ei nu mai erau oameni. Metafora ionesciană a rinocerilor e formidabilă. Ionesco o foloseşte pentru a  face vizibilă o transformare interioară invizibilă. Semănau oarecum cu noi, dar ne vânau. O societate întreagă scăldată în frică. De ce a fost nevoie de inculcarea fricii la scara unei societăţi întregi?
AP     Pentru că frica are un efect paralizant…
GL     Şi pentru că atunci exersarea puterii e fără fisură. Inculcarea fricii este premisa exercitării puterii. Cu o societate înfricoşată faci ce vrei.
AP     Omul terorizat este infinit manipulabil, infinit utilizabil. Ai vorbit despre totalitarismul anilor ’50. Dar ceea ce a reuşit, cred, regimul comunist după ’65, a fost trecerea de la crima propriu-zisă la introducerea unei psihologii a fricii, a suspiciunii, mult mai eficientă, într-un sens, decât cruzimea nemijlocită…
GL     De fapt, lucrul s-a petrecut în două etape. Totul e limpede dacă ne uităm în spatele nostru: totul se aşază în faţa ochilor ca pe un ecran. Cei patruzeci de ani ai „comunismului nostru” ne apar astăzi împărţiţi după o cronologie foarte fermă: 1948-1964  şi apoi, a doua perioadă, din 1964 până în 1990. Prima perioadă, pe care aş numi-o a fricii active, a fost cea în care o întreagă societate a fost dresată de practicarea terorii. Cel dintâi lucru care-ţi vine-n minte când te gândeşti la anii aceia sunt lagărele de la Canal, închisorile – Sighet, Gherla, Piteşti, Târgu Ocna, Craiova, Aiud, Jilava, Văcăreşti, toate, sigle ale ororii… În anii  ’48-’53, a fost exterminată elita politică. Erau anii în care arestările se făceau noaptea, nu erai niciodată sigur dacă maşina care venea la ora două urma să te ia pe tine sau pe vecinul tău… Şi dispăreai fără urmă. Al doilea val al terorii din prima perioadă are loc între ’56-’59, când Gheorghiu-Dej a vrut să le arate sovieticilor că poate stăpâni singur situaţia, că se poate descurca şi fără ajutorul lor. Noul val de arestări a lovit de astă dată în intelectuali. Mi-a povestit cineva că, într-o singură noapte, au fost ridicaţi din Bucureşti 8 000 de oameni, în principal jucătorii de bridge şi toţi cei care se întâlneau în grupuri mai mari de trei persoane la unul sau la altul acasă. Asta a fost, cum spuneam, perioada fricii active: frica s-a instalat atunci în celulele societăţii, în fibra fiecărui om.
A doua perioadă, cea de care ai pomenit tu, ’64-’89, a fost perioada fricii reziduale. Acum s-au cules în linişte fructele primei perioade. Nu mai era nevoie, cum spuneai, să practici activ teroarea, pentru că se obţinuse deja o societate cu venele tăiate, o societate „vegetală”, cum a numit-o Ana Blandiana, cu oameni în majoritatea lor perfect dresaţi.
Pe fondul acestei discuţii, aş vrea să te întreb următorul lucru. Cu ceva timp în urmă a apărut în Israel o generaţie de tineri care au început să-şi judece bunicii: de ce-au fost laşi în lagăre? De ce n-au făcut nimic? Am cunoscut şi noi, pe pielea noastră, ceva asemănător. Când, în 1971, am ajuns cu o bursă DAAD în Republica Federală Germană, colegii din Occident m-au întrebat de ce, în anii ’50, „n-am pus mâna pe puşcă”? [pag. 94-96]