GOLGOTA – Octavian Goga, între apologeţi şi detractori

La 3 februarie 1938 Consiliul Ligii Naţiunilor a dat câştig deplin de cauză „punctului de vedere al României în chestiunea reclamaţiilor privitoare la tratamentul minorităţilor evreieşti”, iar România a dobândit „completa libertate de a face revizuirea cetăţeniilor obţinute prin fraudă împotriva legilor ţării şi a dispoziţiilor instanţelor de pace.”

Definitiva soluţionare, la cel mai înalt for internaţional, a litigiului se pare că a fost departe de a-i mulţumi pe cei aflaţi în opoziţie, de vreme ce legionarii l-au condamnat la moarte (le-au luat-o însă înainte Berlinul şi camarila regală, în frunte cu Carol al II-ea şi Elena Lupescu), iar alţii au recurs la toate acţiunile calomniatoare posibile la adresa lui Octavian Goga, până şi în postumitate.

Or, din moment ce Consiliul Ligii Naţiunilor – cea mai înaltă instanţă internaţională a vremii – a analizat aşa-zisul antisemitism al lui Octavian Goga, l-a judecat şi a declarat acuza ca nefondată, împricinatul absolvit, iar „vina” imaginară, şi, în virtutea unei creştineşti concordii, a sosit vremea ca tot ce a fost campanie împotriva lui Octavian Goga să-şi afle obştescu sfârşit. Nu spunea oare Gorbaciov că „toleranţa este noua ordine mondială”?

Un Dumnezeu al Răzbunării nu trebuie să mai întunece minţile şi sufletele oamenilor. Calea de împăcare fiecare cu el însuşi şi apoi cu Dumnezeu este Iubirea Aproapelui, oricare ar fi acela. Rasa umană trebuie să înveţe din greşelile ei şi să se îndrepte. Altfel, toată suferinţa de până acum nu i-a fost de nici un folos. În aceeaşi ordine firească, legenda evreului înşelător şi neîncrederea românului în seminţia lui Israel trebuie să se vindece, astfel încât fiecare să se regăsească pe sine însuşi în celălalt, aşa cum este firesc. Iar, dacă mai persistă, pe undeva, vreo îndoială în privinţa regimului aplicat minorităţilor, inclusiv celei evreieşti, pe durata exercitării puterii de către guvernul Goga, vreme de numai 44 de zile, sunt demne de reţinut următoarele: „Am respectat libertatea cultului religios pe seama cetăţenilor noştri de altă lege şi de altă limbă; le-am lăsat posibilitatea unei nestingherite dezvoltări a culturii proprii; i-am poftit să ia parte la conducerea treburilor obşteşti în proporţia numărului lor; le-am lăsat deschise toate carierele retribuite din bugetul ţării, pierzându-şi slujba numai acei care au refuzat să depună jurământul către Statul român. N-am născocit şi n-am mânuit nici o armă pentru a-i deznaţionaliza cu sila (subl.n.), nu i-am boicotat; nu le-am închis şcoli, nu ne-am gândit să întrebuinţăm puterea noastră politică pentru a-i sărăci. Nu ne-am mai adus aminte de soarta pe care  ne-o creaseră foştii asupritori, pe vremea când toată energia noastră vitală trebuia să ne-o cheltuim pentru apărarea fiinţei noastre etnice în faţa neînduratului val de maghiarizare; am uitat legile contelui Aponyi;  am uitat pornirea sadică a solgăbirăilor împotriva „valahilor puturoşi”;  am uitat pe ţăranii împuşcaţi în alegeri pentru vina de a fi dorit să fie reprezentaţi în Camera de la Budapesta de un deputat român.  N-am uitat însă  şi nici nu ne-ar fi fost îngăduit  să uităm că avem de desăvârşit o legitimă operaţie de restitutio in integrum pe acest pământ al strămoşilor noştri, unde o mie de ani, în loc să fim stăpâni, am fost robii dispreţuiţi, cărora nu li se recunoştea dreptul la viaţă decât pe preţul odios al renegării.” [pag.82-83]