Imperiul Foamei: foametea artificială din URSS şi impactul asupra spaţiului românesc, 1921-1922, 1931-1933, 1946-1947

După cel de Al Doilea Război Mondial, în planul politicii interne, soarta populaţiei din teritoriile ocupate, fie că ne referim la Basarabia, fie la nordul Bucovinei sau ţinutul Herţa, care a făcut obiectul ostilizării şi divizării artificiale a fost pusă în raport direct cu planurile politice externe expansioniste (România fiind deja abandonată pe orbita lagărului socialist). Iar politica externă, deşi în plin apogeu după înfrângerea Germaniei, era marcată de obsesia riscului de securitate, în care locul României era prestabilit de poziţia geografică, de antecedentele interbelice, dar mai ales de comunitatea de neam. În toate cele trei episoade majore ale foametei în masă factorul român a fost utilizat de către URSS pentru justificarea şi disimularea obiectivului real al politicii de sovietizare prin înfometare: 1) prin asigurarea resurselor necesare controlului imensului teritoriu, cu asumarea mortalităţii în masă inevitabile în situaţia în care victimele erau private de hrană; 2) prin înfrângerea rezistenţei populaţiei eterogene care a făcut obiectul procesului de subordonare totală prin înregimentarea în sistemul totalitar (atât a rezistenţei reale, cât şi a celei posibile).

Experienţa acumulată de organizatorii primelor două episoade ale foametei, cunoaşterea în detaliu a efectelor fatale ale colectării totale, lipsesc de credibilitate orice tentativă de justificare a exterminării populaţiei din teritoriile ocupate (fie că ne referim la RSS Ucraineană, fie la RSS Moldovenească) prin invocarea necunoaşterii situaţiei de la faţa locului sau a factorilor de natură obiectivă precum seceta, războiul sau epidemiile. Episodul basarabean-transnistrean al foametei, ca şi cel transnistrean interbelic, are caracter planificat nu doar prin legătura directă de cauzalitate cu planurile obligatorii de colectare, impuse de executivul de la Moscova şi realizate prin violenţă de reprezentanţii Moscovei, ci şi prin recidiva mecanismului perfecţionat în anii 1920-1930 de incorporare a individului într-un sistem în care partidul-stat decidea cine şi cât mănâncă, cine şi ce etnie are. În contextul în care lipsirea de pâine a precondiţionat lipsirea de identitate, înfometarea elementului românesc autohton din RSS Ucraineană (atât în cazul episoadelor interbelice, cât şi a celui postbelic) sau din RSS Moldovenească (în cazul episodului postbelic, pe ambele maluri ale Nistrului) a avut o contribuţie decisivă la divizarea artificială români-moldoveni„. 
[p. 364-365]