Jurnal de război 1916-1917, precedat de Însemnări din 1910-1916

Când, pe la patru, după o călătorie lungă şi rapidă, am ajuns în satul unde e încartiruit regimentul meu, sau poate ar trebui să spun că e ascuns, fiindcă în vreme de război ne ascundem, mai ales în ultima vreme, de avioane, s-a ivit şi soarele, cu greu. A fost o vizită-surpriză, iar ofiţerii şi soldaţii au început să se adune din toate părţile, cu încântarea pe chipuri. În scurtă vreme s-a adunat de prin căsuţe  tot regimentul şi s-a aliniat în mare linişte pe două rânduri, pe drum. Am trecut prin faţa lor în sunetul ovaţiilor lor inimoase. Soarele ieşise de tot şi le lumina feţele cu o strălucire puternică.
Toţi arătau excelent, bine hrăniţi, şi, lucru care m-a mirat, curaţi! ba şi bărbieriţi, deşi nu mă aşteptau şi nu avuseseră timp să se îmbrace. Le-am dat ţigări, dulciuri şi cărţi; n-am stat decât o oră, fiindcă mă chemau înapoi grijile ascunse.
Vizita la scumpii mei soldaţi din Regimentul 4 Roşiori a fost tare plăcută. [pag.180]
[…] După ce s-a stins toată gloria apusului, am mers ca vântul pe un drum pe care praful fusese înmuiat de ploaie, aşa că treceam peste un strat de pluş.
Drumul a fost bun până aproape de Bucureşti, unde a început să fie plin de gropi şi obositor.
În tot acest timp, îngrijorarea cumplită pentru Mircea îmi sfâşia inima şi făcea kilometrii să pară nesfârşiţi, iar noaptea – o manta largă, în stare să acopere orice teamă, orice nenorocire.
Cu inima bătându-mi-se în piept, am coborât în faţa uşii şi de-abia am îndrăznit să întreb cum se mai simte; mi s-a răspuns „la fel”. Am dat fuga la etaj, în camera lui: era o grămăjoară mică şi palidă şi, pentru o clipă, m-a cuprins o groază monstruoasă că murea chiar atunci, sub ochii mei. Era prea mult! Toată îngrijorarea stăpânită cu greu parcă se revărsa din mine; am izbucnit într-un plând incontrolabil, cu sughiţuri.
Nu după mult timp şi-a revenit şi chiar a făcut gluma lui preferată, „pfui docco”!, şi s-a întors să vadă dacă râd.
 Doctorii nu-şi dau seama ce e – citesc pe feţele lor o frământare adâncă, deşi nu şi-au pierdut speranţa.         [pag. 181]