Memoriile unui antisemit

Simţeam, cu un oarecare sentiment de vinovăţie, această ruptură şi în mine. Oricât de ridicol ar suna, mă simţeam, în ciuda onorabilităţii strămoşilor mei din partea mamei, ca un bastard – născut pentru trădare. Până şi înclinaţia mea pentru Bucovina îmi provoca mustrări de conştiinţă. Mi-era ruşine că iubesc acest ţinut- ţinutul care era locul exilului tatălui meu. Sigur, nu ar fi putut vâna niciodată aşa dacă s-ar fi întors în Stiria. Rămânând însă în Bucovina, fusese obligat să trădeze Casa de Habsburg. Simţeam perfect din ce se alimenta patima lui devenită monomană penru vânătoare: din durerea provocată de steagul căzut şi de faptul că a fost nevoit să trăiască mai departe ca trădător.

Nimic din toate acestea nu putea fi înţeles prin mijloace raţionale. De aceea, trebuia să le simţi – dacă nu cumva le aveai în sânge. Când începeai să te gândeşti, intrai în domeniul absurdului. În primul rând, tata nu trădase Casa de Habsburg, ci mai degrabă ea fusese cea care îl trădase – atunci când ultimul împărat al dinastiei a abdicat şi s-a lepădat de el, de el şi de alţi nenumăraţi colonişti ai vechiului imperiu, ca de nişte îngrăşăminte culturale uzate şi părăsite pentru tot felul de steaguri noi şi ţipător colorate. De altfel, a fost un noroc pentru tata că a devenit supus român. Corespundea tuturor convingerilor sale, mult mai mult decât dacă s-ar fi întors în Stiria. România rămăsese  o monarhie, pe când Stiria se găsea într-o Austrie diminuată, devenită republică după 1918. Regele României putea deveni pentru el suzeranul pe care îl pierduse în persoana împăratului Austriei şi al Ungariei, într-o anumită măsură de aceea nu-şi părăsise slujba, ceea ce, în plus, îi întărea în continuare conştiinţa de aristocrat. Totuşi îi displăcea adânc faptul că în România aparţine, ca austriac, aşa-numitei minorităţi de limbă germană, din care făceau parte cu toptanul şi evreii, în vreme ce evreii care îşi cumpărau terenuri de vânătoare în Stiria nu făceau acolo parte din nici o minoritate în afară de, bineînţeles, a lor.

Pe lângă toate acestea, regele României provenea din Casa de Hohenzollern şi, la auzul acestui nume, tata vedea roşu din motive foarte speciale, chiar dacă făcea deosebirea dintre Casa princiară de Hohenzollern- Sigmaringen din sudul Germaniei şi Hohenzollernii prusaci ai „Casei imperiale din mila lui Bismarck”. Sigmaringenii au rămas catolici – fie şi numai acest fapt îi deosebeşte enorm de ceilalţi. „Dar”, mi-a mărturisit el într-un moment de mare încredere, „tot neam de cartorfleanţ sunt cu toţii până la urmă”. 
[pag. 206-207]